Cinque Terre

Imi doream de multa vreme sa ajung la Cinque Terre. Inca din 2006, cand am fost la Lucca, dar nu ne-a mai ajuns timpul, pentru ca am stat doar o saptamana in zona.

Asa ca, dupa ce am terminat sejurul la Sorrento, am plecat spre La Spezia, unde ne rezervasem 2 camere la hotelul Albergo Venezia.

Pe traseu am facut o mica bucla spre Terni, in apropiere de Roma, unde eram asteptati de prietena unei prietene, casatorita de multi ani in Italia si care detine acolo o ferma superba.

Se ocupa de agroturism, are cateva camere de inchiriat, intr-o atmosfera cu adevarat italiana si comercializeaza produsele proprii, legume, fructe, ulei de masline, vin, dar si dulceata, branza, conserve...totul facut in casa.

Noi ne-am dus acolo pentru uleiul de masline, insa am cumparat si branza si vin, chiar si dulceata. Ferma se numeste Azienda Agricola Giubilei, iarlinkulesteacesta:

 http://www.casalemaratta.it/index.php

Hotelul din La Spezia era micut, dar dragut, curat si linistit, cu personal amabil si serviabil.

In prima seara ne-am invartit putin prin La Spezia, am cautat un magazin de bricolaj, pentru ca aveam nevoie de ceva anume, musai de provenienta italiana, si am mancat la o terasa in apropierea hotelului.

Insa, inainte sa coboram din hotel, am intarziat putin pentru ca, la un moment dat, am auzit o muzica de fanfara. M-am gandit ca e vreo festivitate locala, o sarbatoare ceva, insa mi-am dat seama ca suna exact ca la balurile si nuntile din satul bunicii mele.

M-am uitat pe geam si m-am lamurit urgent. Era ditai trupa de lautari, cu trompete si tromboane si faceau un zgomot infernal. Dupa culoarea pielii si muzica interpretata mi-am dat seama de unde proveneau...

Auzisem tot felul de lucruri despre La Spezia, cum ca ar fi un oras cam dubios si chiar periculos, datorita faptului ca este oras portuar si ajung acolo tot felul de personaje care mai de care mai dubioase.

Este intr-adevar plin de emigranti, in special arabi si indieni, sau asa ceva, dar n-as spune ca e chiar periculos.

Am plecat a doua zi spre Cinque Terre, cu trenul. Din gara am cumparat un bilet, care se numeste “Cinque Terre Card” si care costa, parca, 10 euro. Este valabil 24 de ore si cuprinde calatorii nelimintate cu trenul, la clasa a doua, intre La Spezia si Levanto, accesul in Parcul National Cinque Terre, intrarea pe "Via Dell’Amore", unde altfel platesti ceva mai mult, si ce alte servicii or mai fi pe acolo. De asemenea primesti si o harta a parcului si orarul trenurilor.

Folosirea trenului este, cred, cea mai avantajoasa posibilitate, pentru ca este ieftin, distanta dintre sate este foarte mica (daca mergi cu trenul, ca altfel…o sa povestesc despre asta), poti sa cobori si  urca din nou in tren de cate ori vrei.

Cu masina ar fi mult mai greu, pentru ca nu prea sunt parcari, sau sunt departe de satele respective, sunt destul de scumpe si, normal, nu prea gasesti locuri, sau nu gasesti deloc.

Ar mai fi varianta cu vaporasul, care iti ofera avantajul de a vedea satele de pe mare in toata splendoarea lor.  Cred ca imaginea cladirilor acelea viu colorate agatate de stanci este cu adevarat superba.

Cum spuneam, am luat trenul dimineata, cred ca in jur de ora 9-10 si am plecat spre Monterosso, care este ultima localitate din cele 5, privind dinspre La Spezia.

Ne-am zis ca e mai simplu asa. Coboram in ultimul sat, il vizitam, apoi luam trenul spre al doilea si tot asa pana ne retragem in La Spezia.

Stiam ca se poate merge si pe jos, pe niste poteci, ca distanta nu este foarte mare si ca nu se face prea mult timp, iar panorama ar fi superba. De asemenea stiam ca doar intre doua dintre sate drumul este foarte dificil si chiar daca nu este foarte lung, timpul de parcurs este destul de mare. Insa nici unul dintre noi nu a retinut care sunt cele doua sate pentru ca nu ne-a interesat prea mult. Hotararea noastra era sa mergem cu trenul si atat.

In fine, am ajuns la Monterosso, am coborat din tren impreuna cu alte zeci si zeci de turisti, de toate natiile, care isi facusera probabil exact aceleasi calcule ca si noi.

Localitatea este mica, pe malul marii, cocheta si plina de flori, cu case dragute, colorate si curate.

Am facut o tura pe faleza, am admirat marea ce avea mai multe nuante de albastru, apoi am intrat pe stradutele inguste, pline de turisti si am cascat putin gura pe la magazine, am cumparat ceva magneti si ne-am hotarat sa mergem in gara sa luam trenul spre Vernazza. Trenurile circula cam la 30 de minute.

Dar, cand sa ne indreptam spre gara, ne aruncam ochii asa...pe mare si vedem undeva in stanga noastra o localitate micuta si draguta, ce nu parea foarte departe. Cum stiam ca intre unele dintre cele 5 sate drumul este cam de 30-40 de minute pe jos, ne-am spus ca n-ar fi rau sa incepem cu putina miscare. Oricum era dimineata, era racoare, noi eram odihniti si puteam sa mergem cu trenul cand vom fi obosit deja si afara va fi mai cald.

Zis si facut. Am luat-o incetisor pe malul marii facand poze si admirand peisajul.

Doar ca incetul cu incetul am inceput sa ne indepartam de mare si sa urcam tot mai mult.

Si-am urcat, si-am urcat si iar am urcat...Ne-am catarat pe tot felul de “trepte” facute din pietre sau sapate in piatra, printre copaci de tot felul si tufe salbatice. Pantofii mei sport, noi nouti, de culoare neagra, au ajuns de un gri prafos, pantalonii la fel, iar soarele era din ce in ce mai agresiv.

Dupa vreo ora am inceput sa coboram, in aceleasi conditii de stabilitate precara. Ne intalneam cum multi oameni, de toate varstele, la fel de obositi si transpirati ca si noi, care veneau dinspre Vernazza.

Am intrebat la un moment dat niste tinere americance, foarte bine dispuse, daca mai era mult pana in urmatoarea localitate. Dupa raspunsul lor, care a sunat ceva de genul “ahaaaahaaaaa” ne-am dat seama ca am nimerit din prima traseul cel mai lung si cel mai dificil dintre 2 sate.

Am mai urcat si-am mai coborat de inca doua ori, la fel de greu si de abrupt, pe poteci din ce in ce mai inguste si mai salbatice. Deja nu-mi mai simteam picioarele si tricourile noastre incepusera sa aiba urme albe de la transpiratie.

Am plecat din Monterosso la 10.45 si am ajuns in Vernazza la 13.30, rosii ca racii si franti de oboseala.

E drept ca peisajele au fost de vis, marea se vedea superb de sus, dar nu cred ca as mai face vreodata traseul acela. Nu mai eram in stare sa fac nici doi pasi fara sa ma doara fiecare muschi si ma gandeam ca a doua zi nici nu vom mai putea sa ne dam jos din pat.

Ne-am asezat la o terasa si am ras pe nerasuflate cate o bere rece ca ghiata, apoi ne-am delectat cu o dorada la gratar, cu garnitura de spanac. Cel mai bun spanac mancat vreodata, cu toate ca eu eu nu sunt o fana a acestui fel de mancare.

Din Vernazza am luat trenul sa mergem spre a treia localitate, Corniglia. Prietena noastra ne-a anuntat, imediat dupa plecarea trenului, ca nu mai are chef de nicio vizita, in nicio localitate, pentru ca este prea obosita si nu mai e in stare sa faca niciun pas.

Noi eram hotarati sa nu renuntam, asa ca am lasat-o pe ea sa mearga mai departe, spre La Spezia si am coborat in Corniglia.

Am iesit din gara abia tarandu-ne, printr-un soare nemilos si am vazut undeva departe, o multime de oameni, cate mergeau cumva in zig-zag pe o stanca deasupra marii.

“Ce-o fi acolo?” zic eu.

N-a fost nevoie sa astept prea mult pana sa-mi dau seama, pentru ca pe langa noi au trecut 2 italieni, care tocmai discutau  ceea ce citisera intr-un ghid turistic despre Corniglia.

Mi-au atras atentia doar cuvintele: “sunt 382 de trepte pana in sat”.

Ne-am uiata unul la altul si am facut stanga imprejur spre gara.

Nici daca m-ar fi platit cineva nu urcam 382 de trepte. Eu abia mergeam pe loc drept.

Urma la rand Manarola, pe care am hotarat sa o sarim si sa mergem direct la Riomaggiore.

Din gara pana in sat am trecut printr-un tunel lung si racoros. Am urcat straduta principala, plina de magazine cu suveniruri si terase micute, pline de lume, apoi am coborat pe micuta plaja care era si loc de “parcare” pentru barcile localnicilor. Apoi ne-am intors la gara si am luat trenul spre La Spezia, tren ce era plin de oameni, galagiosi  si multumiti de vizita lor la Cinque Terre.

Presupun ca ei mersesera doar cu trenul, pentru ca erau foarte plini de viata si pantofii inca mai aveau culoarea naturala, in comparatie cu ei nostri care aveau culoarea prafului.

Probabil ca, in viitor, vom mai face o excursie in zona, ca sa vedem ca lumea ce e de vazut la Cinque Terre.

Sorrento, Coasta Amalfitana, Capri

In perioada 4-9 iunie au avut loc zilele europene, una din cele doua intalniri anuale ale AEC, organizate din nou de italieni, de data aceasta la Sorrento.

In Sorrento si pe Coasta Amalfitana am mai fost acum 2 sau 3 ani, dar iarna, de revelion. Trebuie sa povestesc odata si de acea experienta care mi-a placut foarte mult si de unde mi-au ramas amintiri frumoase.

Pe insula Capri am fost acum multa vreme, cred ca prin anul 2000, nu mai retin exact.  Imi aminteam doar ca acolo am baut cel mai bun cappuccino, la o terasa micuta din Anacapri.

Am plecat spre Italia cu masina, prin Serbia, Croatia si Slovenia. Am facut drumul asta de multe, foarte multe ori, asa ca sunt putin plictisita de el, insa este varianta cea mai scurta catre Italia, si nu numai.

Mereu facem o escala la Belgrad, unde avem si un hotel preferat, hotel Srbija, care nu este  iesit din comun, este cat se poate de normal si in stilul binecunoscut comunist, dar e foarte aproape de autostrada si are o bucatarie excelenta.

Sarbii in general au mancare foarte buna si sunt destul de amabili.

Bineinteles ca de data asta a trebuit sa facem si a doua escala, pana la Sorrento fiind nu mai putin de 2130 km, asa ca ne-am oprit la Florenta, unde am tras la un Ibis, de asemenea in apropierea autostrazii.

Am plecat din Florenta dimineata devreme. Aveam drum lung si trebuia sa facem si un ocol pe la aeroportul din Roma, sa o luam pe prietena noastra de la Iasi, care sosea in jur de ora 10.30-11.00.

I-am dat noului nostru GPS ca destitatie Sorrento, cu ocolire prin aeroportul Leonardo da Vinci (Fiumicino).

Acuma, nu stiu ce-o fi insemnand pentru GPS ocolire, dar ne-a plimbat de ne-a scos din minti.  Tuta, prietena, ajunsese de vreo ora in aeroport si noi inca eram blocati prin Roma, pentru ca GPS-ul nostru s-a gandit ca nu mai vazusem Roma de multa vreme si ne-a aratat-o in toata splendoarea. Am trecut prin toate punctele importante si pe toate stradutele inguste, aglomerate, pline de scutere si de turisti.

Am cautat GPS-ul de anul trecut si l-am pus in functiune. Era enervant ca vorbeau amandoua cucoanele alea  in acelasi timp, doar una zicea s-o luam la stanga si alta la dreapta.

Sotul ma intreba “unde o iau”?  Frate, zic, te hotarasti de care asculti si te tii de drumul respectiv. Am hotarat sa-l ascultam pe cel vechi si am avut dreptate. Ne-a scos din oras si am ajuns intr-un final la aeroport. Nu am inteles inca care a fost eroarea si de ce ne-a bagat musiu GPS prin Roma, cand putea foarte bine sa ne duca doar pe autostrada pana ala aeroport, insa nu ne-am mai batut capul si, dupa ce ne-au trecut nervii, am ajuns la concluzia ca a fost chiar frumos sa revedem Roma.

Sorrento l-am gasit la fel de insorit, animat, plin de portocali si lamai, chiar ca si copaci ornamentali pe margina strazilor.

Am fost cazati la Conca Park, care probabil se numeste asa din cauza tunelului, destul de lung, prin care trebuie sa urci spre receptie. Tunelul cu pricina e frumos amenajat, placat cu gresie si mozaic in culori calde, vitrine luminate difuz in care sunt expuse tot felul de produse pe care le poti cumpara de la receptie. De firma, normal.

Camera draguta,  incapatoare, cu o baie superba,  in stil italian. Balconul dadea spre gradina hotelului, plina de flori, si spre o parte din Coasta Sorrentina,  pe care stau agatate casele localnicilor, pana in cel mai indepartat varf.

Programul a fost destul de incarcat si obositor. In fiecare zi am avut cate ceva de facut asa ca ne trezeam de dimineata, pentru ca la ora 8.00 era plecarea spre destinatia din ziua respectiva si ne mai intorceam doar seara. Cina era la ora 21.00, un lucru care iar mi s-a parut destul de aiurea, era prea tarziu.

In una din zile am avut in program Capri.

Am coborat cu liftul in port, unde ne-am imbarcat pe vapor spre insula.

Inainte de asta am fost impartiti in grupuri, in functie de limba, ma rog, in functie de limba pe care o intelegeai cel mai bine. Asta pentru ca erau 3 ghizi, fiecare vorbind cate 2 limbi, in afara de italiana. Noi, romanii, am fost grupati cu spaniolii si englezii. Ghidul nostru era un tip tanar, foarte simpatic si huschit, cu cercei in ambele urechi si tot felul de inele curioase, tatuat, dar foarte bine informat si plin de povesti picante.

Din portul insulei Capri am luat acele autobuze mici-mici-mici, cu care am urcat pana in Anacapri.

Am vizitat vila San Michele si gradinile ce o inconjoara, vila in care a trait medicul si scriitorul suedez Axel Munthe, care la un moment dat a fost medicul personal al Reginei Victoria a Suediei.

Bineinteles ca Lucca, ghidul nostru, avea o poveste picanta despre cei doi, poveste in care se zice ca de fapt relatia lor a fost mai mult decat una medic-pacient si ca Regina venea destul de des sa locuiasca in vila San Michele, in special iarna.

Nu e de condamnat pentru ca peisajul este superb, gradina vilei este o minune plina de flori, pomi si tot felul de pasari cantatoare.

Insula e plina de turisti din toate colturile lumii. Vapoarele, vaporasele, barcile, fac un dute-vino permanent intre insula si Napoli, sau celelalte porturi din jur.

E o foiala destul de obositoare daca preferi altfel de vacante.

Peste tot sunt magazine si  tarabe cu limoncello, bomboane cu lamaie, prajituri cu lamaie, placinte cu lamaie, magneti cu lamai, tricouri cu lamai, ceramica cu...lamai si multa imbracaminte din in sau panza simpla. Toate cam scumpe.

Dupa masa de pranz, pe care am luat-o intr-un restaurant cu specific pescaresc, foarte rustic si foarte frumos, am urcat in micutele autobuze pentru a cobori din nou in port, de unde am luat un mic vapor pentru a da ocol insulei si pentru a trece pe la celebrele grote ale insulei.

Vaporasul ne-a costat 16 euro/persoana, pentru ca nu facea parte din programul initial.

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut mult. Capri se vede superb de pe mare, iar grotele iti taie rasuflarea. Cel putin Grotta Azzurra. Nicaieri nu cred ca am mai vazut o asa culoare de apa.

Ne-am intors la hotel spre seara, obositi si arsi de soare.

Urmatoarea zi am facut un tur al Coastei Amalfitane, cu opriri in Amalfi, Ravello si cu un tur al coastei facut cu vaporasul, ceea ce mi-a placut enorm.

Coasta Amalfitana se vede superb de pe vapor, sunt imagini pe care merita sa le vezi macar odata in viata.

In rest, aglomeratie mare, puzderie de masini si de turisti si soare cam necrutator in perioada asta.

Chiar daca in decembrie, cand am mai fost pe acolo, nu e chiar atat de multa vegetatie ca in iunie, e mai confortabil din punct de vedere al temperaturii.

In programul de vineri era Napoli si Pompeii, locuri in care mai fusesem de cateva ori, asa ca am preferat sa stam in Sorrento si sa facem turul magazinelor cu limoncello si alte produse specifice zonei, plus turul magazinelor cu bijuterii din coral, aur cu coral sau perle.

Vineri seara a avut loc seara festiva, pe terasa de la piscina hotelului, cu muzica traditionala napoletana si dansatori.

Una peste alta, a fost o saptamana reusita in care am mancat pe saturate paste, peste, paste, peste, paste, peste...un amanunt pe care uitasem sa-l mentionez.

Ah, uitasem, la hotel am dat peste un roman, care lucreaza acolo de vreo 7 ani. Pentru ca pana la receptie e ceva de mers, adica de urcat, prin tunelul de care spuneam la inceput, hotelul are doua masinute pentru bagaje si clienti. Nu chiar pentru toti clientii, cum ar fi cei de 20 de ani, de exemplu, insa bagajele sigur ti le cara pana la receptie. Pe una din aceste masinute lucreaza romanul de care spuneam, roman care s-a lipit de noi din prima clipa si care, la plecare, ne-a cadorisit cu o sacosa imensa plina cu lamai din gradina lui. Nu l-am putut refuza.

Am plecat din Sorrento sambata dimineata, in directia La Spezia, unde ne rezervasem 3 nopti, in dorinta de a vizita Cinque Terre, un loc pe care imi doream de multa vreme sa-l vad.