Niciodata nu am sustinut ca sunt
o cititoare de “carti grele” sau ca citesc doar de astfel de carti. Mi-au
placut foarte mult cartile lui Dan Brown, am fost fan Sidney Sheldon si, la
inceputul anilor 90 am citit cateva carti de Sandra Brown si Danielle Steel. De
fapt, in perioada aceea, erau cam singurele noi aparitii, era o adevarata
invazie de astfel de carti, toata lumea le citea. In special femeile.
Aveam
la birou o colega care cred ca devora cel putin una pe zi. Venea cu ele la
birou si le citea pe ascuns, bagate strategic pe sub registre.
M-am
lasat repede de ele. Toate erau la fel. Acelasi subiect, personaje identice,
doar ca se numeau altfel. In general era vorba despre cate o dragoste nebuna,
dar si nepotrivita, intre un el bogat si o ea saraca, sau invers. In orice caz,
barbatul era in mod clar foarte frumos, foarte, dar foarte viril, iar sexul
dintre cei doi era o nebunie, chiar de prima data si tinea...ore in sir. :D In
fine, cam la fel cu telenovelele argentiene, mexicane, braziliene, etc. Am avut si cu acestea, cu telenovelele,
cateva incercari. Dar asta este o alta poveste.
Revenind
la fosta mea colega si la cartile pe care le devora, o priveam cu ingaduinta,
pentru ca, ziceam eu, la varsta ei era normal (avea in jur de 46-47 de ani
atunci) avea o viata nu tocmai implinita si avea anumite frustrari de natura
intima. Pare urat ce spun, dar chiar asa era.
De
atunci, din perioada anilor 90, am refuzat categoric sa mai citesc astfel de
carti si aproape ca i-am interzis fiicei mele sa o faca. Dar, pentru ca exista si un dar, in decembrie
anul trecut, inainte de Craciun, am dat o raita pe la un chiosc cu carti, sa-mi
fac o rezerva pentru minivacanta de sarbatori. Nefiind genul gospodinei care
gateste si face curatenie pana cade lata in perioada sarbatorilor, stiam ca o
sa ma plictisesc cumplit daca nu voi avea cateva carti cu care sa-mi ocup prea
lungul timp liber.
Am
luat mai multe carti, printre care si “Mai mult decat amanta” de Mary Balogh.
Prezentarea de pe coperta m-a pacalit. Mary Balogh era laudata ca fiind o scriitoare extraordinara, care
dezvaluie in cartile ei secretele din inalta societate londoneza din secolul
XVII – XVII. Recunosc ca, in acel moment, m-am intrebat de unde stie ea ce si
cum in secolul XVII, dar mi-am spus ca o fi bine documentata, o fi studiat
perioada respectiva si o fi aflat tot felul de lucruri nestiute de noi,
muritorii de rand, cei care nu avem acces la cine stie ce arhive, documente
istorice rare.
Ei bine, dupa
ce am citit cartea care, fie vorba intre noi, este un sirop mult prea dulce, am
fost atat de obsedata de Jocelyn Dudley,
Duce de Tresham, incat am cautat pe net celelalte doua carti care continua
povestea lui. Bineinteles, ducele in cauza era un barbat frumos, destept,
inaccesibil, burlac convins, avea o avere...inestimabila si toata lumea era
teribil de intimidata in preajma lui. Mai putin frumoasa Jane, o fata modesta
(ma rog, pana la urma se dovedeste ca nu era chiar atat de modesta) de care
ducele se indragosteste nebuneste si, in fata careia, el nu mai este chiar atat
de inaccesibil.
Zambesc cand
scriu, pentru ca imi dau seama ce comic suna ceea ce spun. In fine, am citit
toate cele trei carti din “Trilogia amantelor” si, pentru ca pe net n-am mai
gasit nimic de Mary Balogh, m-am oprit aici. Norocul meu ca sunt nitel zgarcita
si nu m-a lasat inima sa dau bani pe toate cartile ei, pe care le puteam
comanda pe internet. Mi-am spus ca totusi nu merita.
Am facut o
pauza de romane siropoase dedicate “femeilor disperate dupa amor” si am citit
cateva cartulii din literatura politista scandinava. Dragute, usurele, romane politiste clasice,
dupa care nu prea m-am dat in vant niciodata, exceptand-o pe Agatha Christie.
Dar vine ziua
de 8 martie si merg la cumparaturi in Carrefour unde, ca de obicei, prima tura
o trag pe la raionul de carti, sa vad ce-a mai aparut nou. Vad ditamai raftul
dedicat doamnelor. Raft care, printre inimioare si alte sclipiciuri, avea si
carti. Aleg 3 dintre ele. “Pasi pe nisip”
de Nancy Thayer, “Dragostea si alte lucruri imposibile” de Ayelet Waldman si “Revelatia”
de Sylvia Day. Primele doua au fost OK.
In fine, mai mult cea de-a doua, pentru ca prima m-a cam plictisit, insa
Revelatia Sylviei mi-a reaprins obsesia pentru romanele dedicate “femeilor
disperate dupa amor”.
Dupa ce am
citit vreo 20 de pagini, mi-am dat seama ca am cumparat de fapt volumul 2
dintr-o...trilogie :D Bineinteles ca am cautat repede pe net sa vad care sunt
celelalte doua carti din respectiva trilogie, care se numeste Crossfire.
M-am apucat a
doua zi sa citesc (la birou :D) volumul 1 pe scribd si mi-am comandat pe
internet volumul 3, dar si volumul 1, chiar daca l-am citit dintr-o rasuflare
in fata calculatorului.
Ce sa zic? Nu
e mare lucru de spus despre cele 3 volume a lui madam Sylvia, decat ca totul se
invarte in jurul sexului. Povestea
clasica americana despre un tanar nesimtit de bogat pentru varsta lui, care
fusese abuzat in copilarie, ce se indragosteste de o tanara normala, dar care si
ea la randul ei suferise de aceleasi abuzuri la varsta adolescentei.
Scenele de
dragoste dintre cei doi sunt atat de clar explicate, cu atat de multe amanunte,
incat nu mai lasa loc pentru niciun fel de imaginatie.
Ei, dar asta
nu e nimic pe langa trilogia (cum altfel?) pe care o citesc acum. Sunt deja la
volumul 3, care contine vreo 720 de pagini. Si toate 3 volumele sunt la fel de
groase. Se numeste, trilogia zic, Fifty Shades si e scrisa de E.L. James.
Frate, nu
mi-am inchipuit ca un om poate fi atat de prolific in ceea ce inseamna
descrierea scenelor de sex! Trei volume a cate 700 de pagini din care nu stiu
daca 40% reprezinta si altceva decat scene de sex. Deci, barbatul acela, pe
numele lui Christian Grey, ori este un mutant ori un robot construit special
pentru asa ceva.
Normal, este
un tip tanar, superbogat, total inaccesibil, rece si distant, dar de o bunatate
iesita din comun, cu o inima mare cat China pe care nu si-o dezvaluie decat
fetei pe care ii pica pata.
Daca Trilogia
Crossfire mai este cat de cat decenta si ar putea fi citita si de persoane pana in 18 ani, asta
n-as recomanda-o decat peste 25.
Voi termina si
Fifty Shades si promit ca nu ma mai apuc de alta trilogie. Sper sa ma si tin de
cuvant. Problema este ca am inceput sa-mi pun intrebari cu privire la obsesia
mea din ultimul timp pentru astfel de carti. Am incercat sa-mi explic care ar
fi motivul si m-am gandit la fosta mea colega ca la o posibila explicatie.
Insa, in afara de faptul ca acum eu am varsta pe care o avea ea la vremea
respectiva, nu ma regasesc deloc in celelalte “situatii” pentru care ea prefera astfel de povesti.
N-am fost
niciodata o admiratoare a tinerilor inabordabili si sexy descrisi in cartile
enumerate mai sus, desi mi-a placut Dl Darcy destul de mult, dar doar in
interpretarea lui Colin Firth. Am citit foarte putine romane de dragoste la
viata mea si niciodata n-am crezut in iubirile fulgeratoare si pasiunile arzatoare din filmele si cartile americane.
Stiu ca
povestile descrise in cartile acestea sunt irealiste, facute sa mangaie
sufletele gospodinelor disperate (ceea ce chiar nu sunt) si atunci de ce le citesc? OMG! Sa fie varsta?
Pana la urma toate femeile ajung la asta si e un semn de batranete?
Nu,
sigur ca nu. Incerc sa dau vina pe programul supraincarcat din ultima vreme de
la birou, unde abia am timp sa fur o pauza de tigara sau de un covrig, pe
faptul ca am fost stresata cu examen foarte importanta pe care l-am avut in
luna februarie...pe orice, dar nu pe varsta.
Mintea
mea probabil vrea o pauza in care sa se relaxeze.
