...

Inca nu pot sa cred ca au trecut deja 3 saptamani de cand mama mea nu mai este.  Nu m-am trezit inca. Sunt doar "senina si cretina", sau doar blocata pe o stare de amorteala, sau pe un sistem de autoaparare, care nu stiu pentru cat timp va functiona.
Nu vreau sa ma gandesc ce se va intampla in momentul in care acel sistem va face CLIC si va da desteptarea.

Mama tuturor ranitilor

Toata lumea are probleme. De sanatate, de identitate, de personalitate, de societate, de (i)moralitate...
Eu nu am. Nu am voie sa am, nu ma intreaba nimeni daca am, toata lumea considera ca nu am.
Imi doresc o saptamana doar pentru mine, undeva, candva...sa-mi rezolv singura problemele de sanatate, de identitate, de personalitate, de societate, de (i)moralitate.
Pentru ca...mama tuturor ranitilor isi liber cand am eu probleme si-mi baga pe gat problemele tuturor.
Sa le suport, sale inteleg, sa le mediez, sa le rezolv...
FUCK!

Obsesia trilogiilor pentru gospodine disperate

Niciodata nu am sustinut ca sunt o cititoare de “carti grele” sau ca citesc doar de astfel de carti. Mi-au placut foarte mult cartile lui Dan Brown, am fost fan Sidney Sheldon si, la inceputul anilor 90 am citit cateva carti de Sandra Brown si Danielle Steel. De fapt, in perioada aceea, erau cam singurele noi aparitii, era o adevarata invazie de astfel de carti, toata lumea le citea. In special femeile.

            Aveam la birou o colega care cred ca devora cel putin una pe zi. Venea cu ele la birou si le citea pe ascuns, bagate strategic pe sub registre.

            M-am lasat repede de ele. Toate erau la fel. Acelasi subiect, personaje identice, doar ca se numeau altfel. In general era vorba despre cate o dragoste nebuna, dar si nepotrivita, intre un el bogat si o ea saraca, sau invers. In orice caz, barbatul era in mod clar foarte frumos, foarte, dar foarte viril, iar sexul dintre cei doi era o nebunie, chiar de prima data si tinea...ore in sir.  :D  In fine, cam la fel cu telenovelele argentiene, mexicane, braziliene, etc.  Am avut si cu acestea, cu telenovelele, cateva incercari. Dar asta este o alta poveste.

            Revenind la fosta mea colega si la cartile pe care le devora, o priveam cu ingaduinta, pentru ca, ziceam eu, la varsta ei era normal (avea in jur de 46-47 de ani atunci) avea o viata nu tocmai implinita si avea anumite frustrari de natura intima. Pare urat ce spun, dar chiar asa era.

            De atunci, din perioada anilor 90, am refuzat categoric sa mai citesc astfel de carti si aproape ca i-am interzis fiicei mele sa o faca.  Dar, pentru ca exista si un dar, in decembrie anul trecut, inainte de Craciun, am dat o raita pe la un chiosc cu carti, sa-mi fac o rezerva pentru minivacanta de sarbatori. Nefiind genul gospodinei care gateste si face curatenie pana cade lata in perioada sarbatorilor, stiam ca o sa ma plictisesc cumplit daca nu voi avea cateva carti cu care sa-mi ocup prea lungul timp liber.

            Am luat mai multe carti, printre care si “Mai mult decat amanta” de Mary Balogh. Prezentarea de pe coperta m-a pacalit. Mary Balogh era laudata  ca fiind o scriitoare extraordinara, care dezvaluie in cartile ei secretele din inalta societate londoneza din secolul XVII – XVII. Recunosc ca, in acel moment, m-am intrebat de unde stie ea ce si cum in secolul XVII, dar mi-am spus ca o fi bine documentata, o fi studiat perioada respectiva si o fi aflat tot felul de lucruri nestiute de noi, muritorii de rand, cei care nu avem acces la cine stie ce arhive, documente istorice rare.

Ei bine, dupa ce am citit cartea care, fie vorba intre noi, este un sirop mult prea dulce, am fost atat de obsedata de  Jocelyn Dudley, Duce de Tresham, incat am cautat pe net celelalte doua carti care continua povestea lui. Bineinteles, ducele in cauza era un barbat frumos, destept, inaccesibil, burlac convins, avea o avere...inestimabila si toata lumea era teribil de intimidata in preajma lui. Mai putin frumoasa Jane, o fata modesta (ma rog, pana la urma se dovedeste ca nu era chiar atat de modesta) de care ducele se indragosteste nebuneste si, in fata careia, el nu mai este chiar atat de inaccesibil.

Zambesc cand scriu, pentru ca imi dau seama ce comic suna ceea ce spun. In fine, am citit toate cele trei carti din “Trilogia amantelor” si, pentru ca pe net n-am mai gasit nimic de Mary Balogh, m-am oprit aici. Norocul meu ca sunt nitel zgarcita si nu m-a lasat inima sa dau bani pe toate cartile ei, pe care le puteam comanda pe internet. Mi-am spus ca totusi nu merita.

Am facut o pauza de romane siropoase dedicate “femeilor disperate dupa amor” si am citit cateva cartulii din literatura politista scandinava.  Dragute, usurele, romane politiste clasice, dupa care nu prea m-am dat in vant niciodata, exceptand-o pe  Agatha Christie.

Dar vine ziua de 8 martie si merg la cumparaturi in Carrefour unde, ca de obicei, prima tura o trag pe la raionul de carti, sa vad ce-a mai aparut nou. Vad ditamai raftul dedicat doamnelor. Raft care, printre inimioare si alte sclipiciuri, avea si carti.  Aleg 3 dintre ele. “Pasi pe nisip” de Nancy Thayer, “Dragostea si alte lucruri imposibile” de Ayelet Waldman si “Revelatia” de Sylvia Day.  Primele doua au fost OK. In fine, mai mult cea de-a doua, pentru ca prima m-a cam plictisit, insa Revelatia Sylviei mi-a reaprins obsesia pentru romanele dedicate “femeilor disperate dupa amor”.

Dupa ce am citit vreo 20 de pagini, mi-am dat seama ca am cumparat de fapt volumul 2 dintr-o...trilogie :D Bineinteles ca am cautat repede pe net sa vad care sunt celelalte doua carti din respectiva trilogie, care se numeste Crossfire.

M-am apucat a doua zi sa citesc (la birou :D) volumul 1 pe scribd si mi-am comandat pe internet volumul 3, dar si volumul 1, chiar daca l-am citit dintr-o rasuflare in fata calculatorului.

Ce sa zic? Nu e mare lucru de spus despre cele 3 volume a lui madam Sylvia, decat ca totul se invarte in jurul sexului.  Povestea clasica americana despre un tanar nesimtit de bogat pentru varsta lui, care fusese abuzat in copilarie, ce se indragosteste de o tanara normala, dar care si ea la randul ei suferise de aceleasi abuzuri la varsta adolescentei.

Scenele de dragoste dintre cei doi sunt atat de clar explicate, cu atat de multe amanunte, incat nu mai lasa loc pentru niciun fel de imaginatie.

Ei, dar asta nu e nimic pe langa trilogia (cum altfel?) pe care o citesc acum. Sunt deja la volumul 3, care contine vreo 720 de pagini. Si toate 3 volumele sunt la fel de groase. Se numeste, trilogia zic, Fifty Shades si e scrisa de E.L. James.

Frate, nu mi-am inchipuit ca un om poate fi atat de prolific in ceea ce inseamna descrierea scenelor de sex! Trei volume a cate 700 de pagini din care nu stiu daca 40% reprezinta si altceva decat scene de sex. Deci, barbatul acela, pe numele lui Christian Grey, ori este un mutant ori un robot construit special pentru asa ceva.

Normal, este un tip tanar, superbogat, total inaccesibil, rece si distant, dar de o bunatate iesita din comun, cu o inima mare cat China pe care nu si-o dezvaluie decat fetei pe care ii pica pata.

Daca Trilogia Crossfire mai este cat de cat decenta si ar putea  fi citita si de persoane pana in 18 ani, asta n-as recomanda-o decat peste 25.

Voi termina si Fifty Shades si promit ca nu ma mai apuc de alta trilogie. Sper sa ma si tin de cuvant. Problema este ca am inceput sa-mi pun intrebari cu privire la obsesia mea din ultimul timp pentru astfel de carti. Am incercat sa-mi explic care ar fi motivul si m-am gandit la fosta mea colega ca la o posibila explicatie. Insa, in afara de faptul ca acum eu am varsta pe care o avea ea la vremea respectiva, nu ma regasesc deloc in celelalte “situatii”  pentru care ea prefera astfel de povesti.

N-am fost niciodata o admiratoare a tinerilor inabordabili si sexy descrisi in cartile enumerate mai sus, desi mi-a placut Dl Darcy destul de mult, dar doar in interpretarea lui Colin Firth. Am citit foarte putine romane de dragoste la viata mea si niciodata n-am crezut in iubirile fulgeratoare si pasiunile  arzatoare din filmele si cartile americane.

Stiu ca povestile descrise in cartile acestea sunt irealiste, facute sa mangaie sufletele gospodinelor disperate (ceea ce chiar nu sunt) si atunci de ce le citesc? OMG! Sa fie varsta? Pana la urma toate femeile ajung la asta si e un semn de batranete?

            Nu, sigur ca nu. Incerc sa dau vina pe programul supraincarcat din ultima vreme de la birou, unde abia am timp sa fur o pauza de tigara sau de un covrig, pe faptul ca am fost stresata cu examen foarte importanta pe care l-am avut in luna februarie...pe orice, dar nu pe varsta.

            Mintea mea probabil vrea o pauza in care sa se relaxeze. 

Am ajuns acasa. Adica sunt in Iasi pentru 2-3 zile. Singura, ceea ce mi-a dat posibilitatea sa umblu de capul meu pe strazile copilariei, strazile adolescentei si strazile pe care le cutreieram ca femeie tanara si nepasatoare la tot ce era in jurul meu, prea ocupata de viata de zi cu zi ca sa mai vad si alte lucruri.
Ciudat! Cate lucruri frumoase mi-au scapat pe vreme cand locuiam aici.
De exemplu Biserica Sf. Sava. Am ramas atat de surprinsa aseara, cand am trecut pe langa ea, incat eram ferm convinsa ca, acum 12 ani, nu era acolo. Era, dar intre timp a fost renovata si arata superb.
Orasul s-a schimbat mult. In bine, pe alocuri, in rau, prin alte locuri.
Astazi m-am plimbat pe Stefan cel Mare, de la Palat spre Mitropolie. Am simtit o durere in suflet gandindu-ma la vechiul bulevard, umbrit de tei. Acum pare chel. De fap nu pare, chiar este. Arata urat si saracacios cu pomisorii aia micuti, ciresi japonezi, si piatra cubica pe care nu poti sa mergi decat daca ai pantofi sport sau, oricum, incaltari fara tocuri.
Una peste alta, mi-a placut linistea orasului, chiar daca sunt mult mai multe masini si agitatia e mult mai mare in centru. Oamenii sunt la fel de calmi si politicosi, nu se agita si nu vorbesc tare pe strada. curatenia a ramas aceeasi si o hartie aruncata aiurea iti sare in ochi, pentru ca nu mai vezi zeci pe langa ea.
Si m-a mai surprins ceva. Obisnuita fiind cu bucurestencele, care si diminineata la prima ora poarta acelasi machiaj pe care eu l-as purta la o serata, fetele si femeile din Iasi mi se par extrem de naturale. Machiaj discret la cele tinere si putin ruj la cele de varsta mea.
Asta sa fie explicatia ca au tenul atat de curat si de proaspat? Presupun ca si poluarea are un rol aici, dar totusi...

Despre Paris si Celine Dion

In 2007, cand am fost in USA, sotul meu si-a dorit mult sa mergem la Las Vegas sa o vedem pe Celine Dion.

Mie mi s-a parut destul de scump biletul, asa ca am renuntat. Mi-a parut rau apoi ca nu am luat bilete online, asa ca ne-am dus intr-o seara la Caesars Palace sa luam bilete. Normal ca nu mai erau si am ramas cu regretul zgarceniei initiale.           

Anul acesta, prin luna august am aflat de concertele ei de la Paris, asa ca am luat bilete. Bineinteles ca ne-au costat mai mult decat daca mergeam atunci la Vegas, dar n-am mai vrut sa pierdem ocazia.

Am cumparat bilete de pe site-ul salii de spectacole “Palais Omnisport/Paris Bercy” si, daca tot ajungeam la Paris, unde nu mai fusesm de 12 ani, am zis sa stam cateva zile, sa mai vedem ce si cum prin capitala franceza. Am facut rezervare pentru un apartament pe Houstrip.com, undeva intre Gara de Est si Louvre.

Imi doream sa vad  celebrele lumini de Craciun de pe Champs-Elysees si sa ajung la Versailles, unde nu ajunsesem pana acum niciodata, desi trecusem prin zona de multe ori.

In fine, biletele de avion extrem de scumpe, mai ales la Tarom, asa ca am preferat Air France.

 Am luat un zbor de dimineata, ceea ce pentru mine este destul de nasol, pentru ca nu-mi place deloc sa ma trezesc cu noaptea in cap, adica pe la 5 dimineata, ca sa putem ajunge la aeroport macar pe la 6.

In drumul de la aeroportul parizian pana la adresa apartamentului, incepusem deja sa am indoieli ca, in afara de concertul in cauza, o sa-mi mai placa ceva.

Prea buna impresie despre francezi n-am avut eu niciodata, acum insa mormanele de gunoaie de la marginea Parisului mi-au pus capac. In oras cred ca n-au adunat frunzele deloc de cand au inceput sa cada. Erau mormane intregi pe trotuare, amestecate cu o mazga pe care riscai sa aluneci si sa-ti rupi gatul cu succes. Iar pe strada zburau printre masini.

Am ajuns la concluzia ca Bucurestiul sta mult mai bine la capitolul asta. Chiar nu vezi asa ceva nici macar prin cartierele marginase, nu mai vorbesc de centru.

Parisul este “negru”. Atat de multi negri pe strada n-am vazut nici America, fara exagerare. Erau si acum 12 ani, cand am fost ultima data, dar acum sunt cu mult mai multi si nu doar in cartierele marginase.

Chiar ma gandeam ca n-as mai avea curaj sa merg singura prin Paris la o ora tarzie, asa cum am facut-o acum multi ani. Nu stiu, probabil ca exagerez si nu sunt deloc periculosi, dar cand ii vedeam in miezul zilei stand pe la colturi in gasti, nu puteam sa nu ma intreb cum o fi noaptea.

Ca sa nu mai spun de tiganii care cersesc peste tot “pour manger monsieur” si de romanii si moldovenii de peste Prut de la turnul Eiffel, care pacalesc fraierii cu “alba/neagra”. Si sunt destul de multi fraieri, in special americani.

Cu apartamentul alta poveste. In descrierea de pe site-ul Housetrip se spunea ca are 2 dormitoare, living si bucatarie. Avand in vedere ca in living era mentionata o canapea extensibila, am mai invitat o prietena cu noi, ca sa nu mai plateasca hotelul. Imparteam cei 500 de euro pentru 4 nopti si ieseam mai bine.

Ei, cand am ajuns la fata locului, am vazut ca livingul promis, era de fapt o bucatarie ceva mai maricica, care avea si o canapea extensibila si care nu avea incalzire.

A fost pentru prima data cand am patit asta, cu toate ca pe site-ul respectiv am facut mereu rezervari, in diferite tari si orase si niciodata n-am gasit altceva decat ce era mentionat in descrierea apartamentului respectiv.

Asa ca prietena noastra a trebuit sa mearga la un hotel de peste drum si sa-si rezerve o camera la un pret mai mare decat daca si-ar fi facut rezervarea din tara.

Dar cel mai mare soc l-am avut cand am vazut dusul. Frate, in viata mea am vazut mii de cabine de dus, dar nici una la fel de mica. Acum, faptul ca era o cabina de dus foarte mica nu era problema cea mai mare, dar nu se poate intra in cabina respectiva decat daca esti o persoana super/extra/mega supla si chiar in astfel de caz, nu poti sa incapi pe “deschiderea” respectiva decat pe o parte.

N-am masurat mica deschizatura a usii de la cabina, dar nu cred ca avea mai mult de 20, hai 30 cm.

Deci, fiica-mea, care este foarte slaba, abia a incaput. Norocul ei ca nu are sanii prea mari, ca n-ar fi reusit.

Versailles-ul pe care-l vedeam in fotografii nu prea seamana cu ce am vazut la fata locului. Intrarea ma asteptam sa fie grandioasa, curtea din fata mi-o imaginam imensa, cu  pomi seculari, flori, un parc ceva si in departare cladirea palatului...In schimb am gasit o curte total pietruita, in care se intra direct din parcarea cu autocare... Auriul gardului, proaspat vacsuit, mi s-a parut cam chicios si mi-a amintit de “palatul” lui Becali.

Iteriorul insa este superb, o adevarata opera de arta. Pacat ca nu e prea ingrijit. Eu am dat vina, din nou, pe francezi pentru asta, sotul meu pe criza.

Dar, Dumnezeu sa ma ierte, am platit 44 de euro de persoana! Ce fac cu banii aia? Plus ca, o plimbare cu un trenulet prin celebrele gradini, costa 30 de euro.

Si vizitatori sunt o gramada. Daca in decembrie am vazut atat de multi, cum o fi vara?

Panorama din spatele palatului iti taie rasuflarea si, chiar daca mie nu-mi plac in mod deosebit gradinile franceze, prea simetrice adica, recunosc ca cele de la Versailles sunt foarte frumoase.

Oraselul e foarte curat si dichisit, cu cladiri de bun gust in care locuiesc, banuiesc, oameni cu venituri peste medie. De fapt, tot orasul cred ca este destinat pentru astfel de persoane, am eu o banuiala.

Si n-am vazut niciun negru, niciun tigan, niciun cersetor.

Luminile de Craciun de pe Champs-Élysées simple si frumoase, piata de Craciun...nu deosebita, plina de tot felul de nimicuri din care nu prea aveai ce sa alegi. Mi-am cumparat doar cativa saculeti cu lavanda de Provence.

Concertul a fost emotionant, spectaculos. Celine Dion este o profesionista desavarsita, care-si face treaba cum se cuvine, isi respecta spectatorii si le ofera clipe superbe. A cantat fara pauza de la 20:30 pana la ora 23:00, timp in care n-a iesit din scena decat de 3 ori, cate 5 minute in care si-a schimbat costumatia.

Surprinzator este faptul ca vocea ei suna mult mai bine live decat inregistrata. Si are o voce cu adevarat deosebita, puternica si clara. Canta natural, fara pic de efort, indiferent de melodie.

M-a impresionat faptul ca erau foarte multi tineri care-i stiau melodiile cap-coada si le cantau odata cu ea. In multimea aceea de aproximativ 25-30.000 de oameni am vazut steagul Braziliei, al Portugaliei, al Italiei, al Germaniei...

Putin dezamagita am fost ca 90% din melodii au fost in franceza, dar era de asteptat, fiind un spectacol pentru francezi in special.

Dupa ce s-a terminat spectacolul si am iesit in strada, am vazut o multime de oameni adunati la iesirea din parcarea subterana. O asteptau pe Celine. M-am gandit ca va trece ca o diva, cu geamurile ridicate si va face usor cu mana catre fanii care o asteptau. Am fost grozav de impresionata cand am vazut-o iesind pe trapa masinii si dand mana cu cei din jur, dand autografe si primind de la ei jucarioare, steaguri si alte nimicuri. La un moment dat a luat de la cineva un gen de lanterna, ca cele pe care le au minerii in partea din fata a castii de protectie si care se prinde cu o curea in jurul capului. Si-a pus-o pe cap, a aprins-o si s-a distrat impreuna cu fanii ce strigau ca disperatii.

A fost haioasa, populara si a cantat minute bune in mijlocul strazii alaturi de cei care o fotografiau si o filmau fericiti, cu toate ca afara incepuse sa ploua binisor.

Recunosc ca am stat si am cascat si noi gura la ea pana a disparut din raza noastra vizuala.

Este o femeie frumoasa, cu un corp superb, bine proportionat si nu e deloc atat de slaba pe cat mi-o inchipuiam. De fapt, nici nu conteaza prea mult asta. Talentul ei este imens si este o artista desavarsita.

In concluzie, chiar daca am fost dezamagita de ceea ce este Parisul astazi, Celine Dion a meritat tot efortul si tot drumul pana acolo

De la Bucuresti la Nordkapp

Au rams mai putin de 24 de ore pana la marea aventura a acestei veri.
Ne-am propus ca anul acesta sa facem ceva inedit, chiar daca asta presupune un efort considerabil, avand in vedere ca nu avem prea mult timp la dispozitie.
Zilele de condeciu sunt putine si a trebuit sa ne facem traseul in functie de timpul disponibil.
Traseul nostru arata cam asa:
Ziua 1 - Bucuresti - Arad
Ziua 2 - Arad - Regensburg Germania
Ziua 3 - Regensburg - Rostock Germania
Ziua 4 - Rostock - Helsinki Finlanda cu ferryboat-ul
Ziua 5 - pe ferryboat
Ziua 6 - Helsinki - Kemi Finlanda
Ziua 7 Kemi - Rovaniemi Finlanda - Karasjok Norvegia
Ziua 8 Karasjok - Nordkapp Norvegia
Ziua 9 Nordkapp - Tromso Norvegia
Ziua 10 Tromso - Sorvagen Norvegia (Lofoten)
Ziua 11 Sorvagen - Bodo cu ferryboatul si de la Bodo la Mo I Rana Norvegia
Ziua 12 Mo I Rana - Oppdal Norvegia
Ziua 13 Oppdal - Varberg Suedia
Ziua 14 Varberg - Odense Danemarca - Dresda Germania
Ziua 15 Dresda - Arad
Ziua 16 Arad - Bucuresti
Sunt foarte multe de spus despre traseu si de ce l-am ales asa, care au fost criteriile, dar o sa scriu despre asta pe larg la intoarcere.
Sau, daca voi avea net peste tot, asa cum se lauda cei din tarile nordice, poate voi scrie pe masura ce strabat cate o etapa.
Daca nu, o sa incerc sa-mi notez toate lucrurile importante.
Acestea fiind zise imi doresc sa fie cea mai frumoasa vacanta de pana acum.

Bocelli, Angela si Ouatu

Am fost sambata la concertul de la Romexpo cu Andrea Bocelli.

Una peste alta spectacolul nu a fost cine stie ce. Poate melodiile alese de Bocelli n-au fost cele mai inspirate, sau poate el nu a avut acel "zvac" la care ma asteptam.

Prin comparatie, concertul lui Jose Carreras m-a lasat pentru multa vreme cu o stare de euforie si de satisfactie totala. Am iesit atunci de la Sala Palatului aproape plutind.

Acum nu s-a intamplat acelasi lucru. Poate si din cauza faptului ca a fost foarte frig si tot timpul am stat incordata pentru ca nu-mi puteam controla tremuratul. Ma tot intrebam cum rezista cucoanele in rochiile cu bretelute si fara ciorapi. N-au rezistat prea mult, avand in vedere ca, dupa pauza, s-au golit multe din scaune.

M-a surprins hotararea de a organiza concertul in aer liber, intr-o parcare de la Romexpo. La banii ceruti pe bilet ma asteptam cel putin la Sala Palatului, nicidecum intr-un loc atat de urat, cu scaune din plastic si corturi in care se vindea bere la dozator si floricele de porumb.

Invitatii lui Bocelli au fost Angela Gheorghiu, DIV4S, Paola Sanguinetti, grupul CARisMA si Cezar Ouatu.

Mi-a placut mult DIV4S, grupul CARisMA si mi-a placut si mai mult Corul si Orchestra Radio.

Pe Angela Gheorghiu am auzit-o pentru prima data live si m-a impresionat. Are o voce superba, puternica cu care ii domina pe toti ceilalti.

Andrea Bocelli aproape ca nu se mai auzea cand cantau impreuna.

Ce mi-a placut insa foarte mult si mi-a schimbat oarecum impresia despre Ouatu, a fost duetul lui cu Angela Gheorghiu.

Au cantat impreuna melodia Copacul, melodie pe care toata lumea o stie interpretata de Aurelian Andreescu.  E drept ca tipul nu prea are volum, insa nu pot spune ca nu are voce.

Daca s-ar fi facut cunoscut inainte de Eurivisin, sau daca nu ar fi participat deloc la Eurovision, ar fi fost mult mai bine pentru el.

Interesant este ca vocile celor doi, a lui si a Angelei, se potrivesc perfect, se completeaza perfect si, la refren, cand cantau impreuna, suna dumnezeesc.

Da, mi-a placut. Bravo lor!