Cu dragoste despre sectorul meu

Adica sectorul 1 al capitalei noastre.

Mereu mi-am spus ca acele PPS-uri intitulate “se intampla in Romania” cu poze care mai de care mai trasnite, sunt facaturi ale unor indivizi uraciosi, carora le place rada de tarisoara noastra si de oamenii ei.

Ei bine, m-am convins ca sunt cat se poate de reale si ca Dorel chiar exista. Cel putin la mine in sector. Un exemplu cat se poate de concludent il am in fata ochilor in fiecare dimineata, in drum spre serviciu. La intersectia soselei Bucuresti - Targoviste cu Sisesti s-au gandit ei (nu stiu care, probabil alesii de la primaria sectorului) sa mai faca o banda de circulatie, pentru ca sa faci la stanga spre Sisesti este o adevarata aventura. Mai ales dimineata, cand e foarte aglomerat si, cum e absolut normal la noi, destul de multi “jmecheri”  nu-si asteapta randul civilizat la semafor, ci incearca sa se bage cat mai in fata, pe unde apuca, ca sa sara coloana ce asteapta ca fraiera.

In fine, un lucru bun, mi-am spus, o banda in plus. Incap mai multi, reusesc sa treaca de semafor si nu se mai face coada cat o zi de post in fiecare dimineata.

Lucrarile au inceput de cateva luni. De prin mai sau iunie. S-au lalait o gramada de timp pentru 100  de metri acolo, dar nu asta-i problema. Problema este ca, exact pe directia viitoarei benzi de circulatie se afla un stalp.  Discutam cu sotul mereu cand treceam pe acolo “sa vezi cat o sa le ia pana muta stalpul asta plin de cabluri”.

Acum cateva zile mi-a cazut fata cand am vazut ca deja au turnat asfaltul, dar stalpul este tot acolo.

Deci, nu pot sa cred asa ceva! Nu poate fi adevarat! La ce naiba au mai facut banda asta daca oricum nu se poate folosi?  Dar daca cineva care nu cunoaste zona intra tare in curba si se opreste direct in stalp?

Imi pare rau ca nu am facut  o poza, dar o sa fac in mod sigur si o s-o trimit pe la toate ziarele si posturile tv.  Macar sa vada toata lumea.

Si daca tot am inceput sa-mi laud sectorul in care locuiesc, sa continui.

In primul rand una din stradutele pe care trec, Dobrogeanu Gherea cred ca se numeste, straduta pe care anul trecut au refacut-o de la zero. S-a muncit ceva la ea, dar a iesit perfect. Ei bine, anul asta, in primavara cred, s-au apucat de spart trotuarele. De la cap la coada, pe ambele parti, au facut un sant in care au bagat niste tuburi, in care urmeaza sa se bage cablurile de pe stalpi. Initiativa in sine este salutara dar, daca stiau ca au de gand sa sparga si pe acolo, de ce n-au facut-o inainte de asfaltare?

Ce intrebari tampite pun!

Acum, de vreo 2 luni au inceput sa sparga strada. Pe lungime si pe latime, de-a latul, de-a lungul si de-a curmezisul. Schimba conductele de gaz si toata tevaraia aferenta.

Peste tot gropi, santuri si mizerie. Si cum astazi a inceput sa ploua, imi inchipui mocirla pe care o s-o vad maine.

Adica, eu trebuie sa cred ca ei habar nu aveau anul trecut ca vor face rk la instalatiile de gaz de pe strada aia? Uite ca nu cred.

Cum nu cred nici faptul ca este absolut necesar sa plantezi flori aproape in fiecare luna. ieri, de exemplu, in parcul Kiseleff se plantau panselute. Vine iarna, dar ce conteaza?

Ma intreb si eu, nu s-ar putea planta trandafiri de exemplu?  Nu sunt prea pretentiosi si nici nu trebuie sa-i inlocuiesti mereu. Eu sunt de acord ca, tufanelele acelea in toate culorile, sunt foarte frumoase, dar anul urmator trebuiesc altele.

Am incercat si eu in gradina proprie si personala, dar am renuntat cand am vazut ca anul viitor n-au mai iesit. Asa ca am revenit la clasicele crizanteme.

Cred ca banii aruncati in fiecare luna, in fiecare sezon pe flori, floricele, tufanele, s-ar putea folosi cu totul altfel, ceva absolut necesar. Nici rulourile de gazon puse peste tot nu mi se par absolut necesare. Mai ales ca se pun, nu le uda nimeni si dupa o vreme arata ca dracu’, deci trebuiesc inlocuite.

Nu mi s-a parut necesara nici imprejmuirea fiecarui pom si stalp cu cate 2 randuri de borduri. Iar n-am inteles de ce la fiecare colt de strada au montat niste garduri metalice. Nu inteleg la ce folosesc.

Si nu inteleg cum poti da autorizatie de constructie pentru un bloc de 5-6-7 etaje intre doua case, la un metru distanta de geamurile lor, a caselor.

Insa pomi n-am vazut sa se planteze. Doar pe ici pe colo tuya.

Eh, asa este. Probabil ca voi face un “serial”  despre sectorul meu. Sectorul 1 al capitalei.

“Capitala capitalei” cum ii place domnului Chiliman sa spuna.

Gradina Bakker – produse olandeze, servicii romanesti

Pasionata de gradinarit cum sunt, am apelat de multe ori la Gradina Bakker. Produse excelente, toate s-au prins si s-au dezvoltat superb. Daca respecti intocmai indicatiile de plantare si ingrijire nu ai cum sa dai gres.

            Pentru ca am fost oarecum multumita de serviciile lor (in proportie de 80%) si pentru ca in aceasta toamna mi-au mai venit cateva idei de amenajare si plantare, m-am gandit sa apelez din nou la ei.
            Toate bune si frumoase. Am primit catalogul prin posta, gratis, mi-am ales plantele si am lansat comanda. Destul de mare, avand in vedere ca suma se ridica undeva la 2.300-2.400 de lei.
            In fine, totul se intampla pe la inceputul lunii septembrie. Primesc la un moment dat un email de la ei in care mi se solicita sa achit un avans de 40%, avans regasit in factura atasata. Mi-am spus ca este absolut normal, pentru suma este foarte mare si isi iau masuri de precautie.
            Am dat fuga la banca, chiar a doua zi, si am depus avansul in contul lor, pentru ca asa mi s-a parut ok. Revin la birou, scanez ordinul de plata si-l trimit prin email, asa cum mi s-a solicitat, cu rugamintea de a-mi confirma la randul lor faptul ca au primit OP-ul si ca le-au intrat banii in cont. Ceea ce, probabil, s-a intamplat imediat, deoarece am depus banii direct la banca cu care lucreaza.
            Si astept. Si astept. Si astept.
            Dupa 2-3 zile le dau din nou email si-i rog frumos sa-mi confirme ca au primit OP-ul si ca banii sunt in cont. Se “oboseste” in sfarsit cineva sa-mi raspunda si sa-mi spuna ca da, este totul in regula, au primit OP-ul, au intrat banii si imi multumesc pentru amabilitate si promtitudine. Ca sa vezi!
            De asemenea imi mai spun: “Va multumim pentru achitarea avansului. Comanda dvs. va fi onorata in luna octombrie si va vom informa prin SMS cand coletul dvs pleaca spre destinatie, iar dupa doua-trei zile veti fi contactata de curier pentru a stabili intervalul orar de livrare si adresa.”
            Ce draguti sunt, zic eu, comanda este mare, cantareste ceva, deci nu ma mai duc la posta sa ridic coletul, il aduc acasa.
            Si astept. Si astept. Si astept. Luna octombrie se apropia de sfarsit si comanda mea inca nu ajungea. Ei, nu-i bai, zic eu sotului care facea ca trenul, o sa vina. Si-asa nu avem timp acum de plantat ca avem alte lucruri pe cap.
            Primesc sms in data de 24.10.2011 in care mi se spune ca tocmai ce mi s-a expediat coletul, iar valoarea de ramburs este de...ghici ghicitoarea mea. 2.314,6 lei.
Imi cade fata, ma enervez si le raspund frumos sa aiba in vedere faptul ca eu deja am achitat 40% din comanda, deci sper sa nu am probleme la ridicarea coletului.
            Nu-mi raspunde nimeni, normal.
            Aseara, cand ajung acasa, gasesc avizul de la posta (deci tot eu trebuie sa ma duc sa car 26 kg, atat are coletul) in care valoarea de ramburs este...este...este...2.314,6 lei.
            Ma apuca toti nervii, pun mana pe telefon si sun la stimata gradina Bakker sa fac scandal. Imi raspunde o domnisoara cu voce suava care-mi spune ca nu-i mare branza, problema aceasata o rezolva ei, sa nu-mi fac griji, trebuie doar sa trimita ei un fax la posta, in care sa specifice ca eu am de plata alta suma. Chestiunea este ca la ora aceea, 18.00, nu mai este niciun sef la birou si nu are cine sa ia o asemenea hotarare, sau sa semneze hartia...habar nu am.
            OK, si eu ce fac? Cand intru in posesia plantelor?  Nu stie domnisoara. Cand va ajunge faxul la posta. Aha, cand va ajunge faxul la posta? Nici asta nu stie, dar o sa ma sune.
            Si ma suna azi de dimineata sa-mi spuna ca abia luni se va rezolva problema, pentru ca astazi, fiind sambata, nu mai este nimeni nici la posta nici la Bakker, deci nu-i nici o cale.
            Din ce in ce mai agitata, o intreb de ce nu au luat de la inceput in calcul faptul ca am achitat 40% din comanda si de ce trimit coletul cu valoarea totala a comenzii de rambursat.
            Pai, zice duduia, noi nu putem trimite la posta un colet cu valoare mai mica decat cea reala.
            Ce spui Franz? Cum adica? Cu cine crezi ca vorbesti?
            Imi mai zice ca o sa ma sune in momentul in care totul va fi ok si eu voi putea sa ma duc sa ridic coletul. Cand? Nu stie, dar crede ca luni. Si plantele acelea ce vor face pana luni, inchise intr-o cutie si intr-un spatiu incalzit? Ca doar e aproape iarna si posta sigur e incalzita.
            La fel de suav ii spun ca ma mai gandesc pana luni daca ridic coletul sau daca ii reclam la protectia consumatorului ca mi-au tinut banii o luna si jumatate, bani pe care ii voi cere inapoi cu dobanda, normal. Nici o problema, zice domnisoara, cum doriti.
            In concluzie, pacat de produsele pe care le vand. Sunt nemaipomenite. Dar, daca oamenii sunt genul  „lasa ba, ca merge-asa”...nu au decat de pierdut.

            Scriind acum despre patania cu Gradina Bakker mi-am amintit de alta peripetie, tot recenta, cu o alta firma ce se vrea serioasa. Firma care vinde electrocasnice in principal. De la ei am comandat un cuptor electric. Acolo alt circ. O sa scriu si despre asta in urmatoarele zile.

Impresii din Berlin

Mi-a placut Berlinul. Mi-a placut ca oras, mi-au placut oamenii, mi-a placut mancarea, mi-au placut magazinele, mi-a placut...aproape tot.

Imi doream de multa vreme sa ajung in Berlin. Am vazut o mare parte din Germania si inca nu vazusem capitala. Mai ales ca am citit multe lucruri si am vazut multe documentare despre istoria destul de trista a Berlinului.

Nu mi-a placut insa aeroportul, Tegel, destul de paradit si cam comunist. Seamana destul de bine cu aeroportul Baneasa de la noi. La fel de saracacios si de obosit.

Apoi,  nu mi-a placut birocratia celor de la receptia apartamentelor unde ne-am cazat. Probabil au ceva ramasite rusesti, avand in vedere faptul ca blocurile respective sunt exact la fosta granita dintre Berlinul de est si de vest. Cred ca in acele blocuri au locuit, pana la caderea zidului, mai marii coducatori ai armatei ruse ce ocupau Berlinul estic.

Pe ansamblu insa apartamentul a fost ok. Foarte mare, aproape de 100 mp, dotat corespunzator, curat, linistit si foarte aproape de centru. Cam la 5 minute de mers pe jos pana la Poarta Brandenburg. De fapt si denumirea apartamentelor in circuitul turistic este Apartments am Brandenburger Tor.

Pentru 3 nopti de cazare am platit 255 euro. Acceptabil, avand in vedere locatia excelenta.

In fata blocurilor era ambasada Marii Britanii, putin la stanga cea a USA si in dreapta uriasa ambasada a Rusiei. Deci zona destul de sigura si bine pazita.

In spatele se afla Memorialul evreilor ucisi in Europa.  Destul de...hai sa-i zic curios si cam cenusiu acest memorial. In fine, nu-i pe gustul meu.



Ce m-a impresionat cel mai mult?

Checkpoint Charlie, catedrala, Poarta Brandenburg, bulevardul cu tei, Sony Center, gara...insa mi-au dat lacrimile cand am intalnit prima ramasita din fostul zid al Berlinului. Nu m-am putut abtine. Am fost mereu atat de impresionata de istoria berlinezilor si de zidul acela nenorocit incat, atunci cand am ajuns langa el, imi imaginam cate suferite trebuie sa fi pricinuit el. Si l-am urat. M-am apropiat de el si-l tot pipaiam intrebandu-ma cati oameni or fi facut asta inainte de 1989.

Trist. Trista amintire.

M-a mai impresionat ritmul in care reconstruiesc, inca, gemanii ceea ce au stricat altii. Bulevarde intregi, cladiri, parcuri, piete...

Eu recunosc faptul ca sunt o admiratoare infocata a Germaniei si a germanilor in general, insa nu poti sa nu ramai cu gura cascata cand vezi cat de repede se misca, cu cata precizie si hotarare si nu poti sa nu-ti pui intrebari. Adica, in afara de o economie puternica, ce naiba au ei in plus si noi nu avem? Si altii, nu doar noi.

Mi-a placut la Sony Center, in Potsdamer Platz. Din nou pot sa spun impresionant. Piata respectiva era una dintre cele ami animate inainte de caderea Berlinului, apoi a devenit o ruina efectiv.  In anii 90 a inceput reconstruirea ei si am inteles ca multi ani a fost cel mai mare santier din Europa.  A meritat. Ce-a iesit acolo este cu adevarat superb. Si este poate mai animata decat in anii ei de glorie de dinainte de 1945.

De fapt intreg Berlinul este foarte, foarte, foarte animat sambata. Pe marile bulevarde comerciale nu ai loc sa arunci un ac. Daca te nimeresti pe acolo trebuie sa mergi cu valul. Sa te intorci sa o iei in sens invers valului in care ai fost prins, nu ai nicio sansa.

Toata lumea, cu catel, purcel, copii si bunici, ies la plimbare sau la cumparaturi, stau la o bere si la un pahar de vorba. Noi chiar ne intrebam cu naiba pot bea ei bere, la terasa, pe frigul ala.  Care frig nu era foarte frig. Erau in jur de 12-14 grade. Foarte ok pentru berlinezi care, multi dintre ei, erau destul de  lejer imbracati.

Tot in Berlin am mancat cea mai buna si mai bine pregatita carne de vita din toata viata mea. In general nu ma prea omor dupa carnea de vita, mai ales la restaurante, unde ti-o aduc mai mult in sange, chiar daca tu o ceri bine facuta.

Ei, la restaurantul asta, care se numeste Block House, se pricep cu adevarat sa prepare carnea de vita. Ca sa nu mai vorbesc de atmosfera restaurantului. Simpla si eleganta, linistita si intima.

Era plin ochi in fiecare seara, pana dupa miezul noptii si multi asteptau la usa sa se elibereze o masa.  Mi-am dat seama de ce.



Cam acestea sunt putinele mele impresii din Berlin, loc in care ma voi intoarce sigur, pentru mai mult de 3 zile, sa-l vad pe indelete.

46

Nu-mi place cum suna. 46...
Parca 45 suna mai bine. Ma mai gandesc daca sa spun in continuare 45 sau sa sar direct la 47.
Oare suna mai bine 47? Nu mai bine decat 45, dar mult mai bine decat 46.
Nu mi-a placut niciodata cum suna 6. Si la scoala, daca luam un 6 mi se pare nasol, rusinos.
In schimb la 5 era ok. 7 era si mai bine. Imi place mult 7.
Oricum, sunt doar cifre. Ce conteaza care cifra, care numar? Nu am avut niciodata complexe legate de varsta. Mi-a placut de mine si la 20 si la 30 si la 40.  Cred ca ar trebui sa-mi placa si la 46.
Si-mi place. Singurul care-mi displace este 6.

Poveste de vacanta

A trecut si vacanta asta.

            Doua saptamani in Germania, in mijlocul naturii, a fost tot ce aveam nevoie sa ma relaxez si sa-mi reincarc bateriile deja la ultima liniuta.

            Germania am gasit-o asa cum o stiam. Curata, ordonata si plina de flori. Doar ca era foarte cald. In prima saptamana am stat toti cu limbile pe umar din cauza caniculei. In toti anii in care am vizitat Germania n-am prins o asa vreme, cu temperaturi si de 36 de grade, la umbra.

            Casutele in care ne-am cazat sunt din lemn, fara cine stie ce izolatie. Dormitoarele sunt la etaj, etaj care se incingea cel mai tare pe durata zilei si care pastra din caldura si peste noapte. Sa dormi era un chin.

            Avand experientele anterioare, cand noaptea temperatura scadea considerabil, mi-am pus in bagaje pijamale serioase, ca sa nu dardai sub pilota obligatorie in toate hotelurile germane. Ei bine, dupa ce m-am chinuit vreo 2 nopti, am intrat in primul magazin si am cumparat pijamale  cu pantaloni scurti si maieuri cat mai decoltate.

            Dar nu ne-am plans si ne-am bucurat din plin de tot.

            Parcul de vacanta, in care am stat cele doua saptamani, este imens. Un adevarat orasel, cu zeci, poate sute de casute de vacanta. Ingrijit, cochet, plin de verdeata, de flori si cu tot ce ai nevoie ca sa nu iesi de acolo cu zilele.

            Ce poate fi mai frumos decat sa te trezesti dimineata in ciripit de pasarele, sa stai pe terasa cu cafeaua in fata si sa vezi cum topaie veveritele prin gradina?

            In prima saptamana am vizitat orasele importante din zona. Calw, Karlsruhe, Pforzheim, Heidelberg, Stuttgart, Alpirsbach cu celebra fabrica de bere si, normal, Europapark.

            In saptamana 2 am facut drumul vinului din Alsacia.

             Ce pot sa spun? Am fost vrajita. Este exact ca in PPS-urile pe care le-am tot vazut de-a lungul timpului si despre care gandeam ca sunt prelucrate. Ei bine, nu sunt.

            Drumul vinului trece printre podgorii, multe podgorii, de o ordine si o frumusete ca la carte.  Localitatile prin care treci par rupte din povestile fratilor Grimm. Stradute mici cu case viu colorate si flori, multe, multe flori.

            Poti intra in orice curte, sa te asezi la o masa si sa degusti vinurile casei. Daca nu cumperi, nu-i suparare, dar nu poti iesi fara o sticla de vin macar.

            Cea mai frumoasa localitate este de departe Eguisheim. Nu stiam in ce parte sa ma mai uit, ce sa fotografiez mai intai, ce flori sa admir mai repede… Superb, de vis.

Urmeaza in topul preferintelor Colmar si Riquewihr.

            La Riquewihr am luat trenuletul turistic si am facut o plimbare in jurul orasului, prin viile ce-l incojoara. Tot la Riquewihr am innoptat, pentru ca nu-ti ajunge o singura zi sa parcurgi intregul drum al vinului si sa te opresti macar in cele mai importante localitati de pe traseu.

            Mi-am indeplinit astfel o dorinta mai veche, aceea de a intra intr-o casa specifica zonei, in stil german, cu etajul din lemn si obloane frumos colorate. Camerele au fost ok, cu tot confortul necesar, doar ca, avand peretii din lemn, auzeai vecinul sforaind. Etajul era destul de intortocheat, cu holuri inguste si cam intunecate. Insa mi-a placut totul, am gustat fiecare moment.

Pe ansamblu, se vede clar influenta germana. De altfel localnicii vorbesc germana in proportie de 90%.

 Tot ceea ce vezi si admiri in Alsacia, nu are nici cea mai mica legatura cu Franta. Sper doar ca, in timp, francezii sa nu strice ceea ce le-a lasat mostenire Germania. Ar fi pacat.

La Strasbourg (sau Strassburg) am ajuns pentru a doua oara in viata mea si, sincera sa fiu, nu cred ca voi mai merge a treia oara.  E destul de murdar si cam dubios. Plin de arabi, negri, tot felul de emigranti si cersetori romani la tot pasul. Merita sa faci o plimbare cu vaporasul pe raul Ill ce strabate orasul. Este activitatea  cea mai frumoasa din Strasbourg, in care nu vezi partea mai putin placuta si mai putin curata a orasului.

            Parlamentu European este mare, modern si…interesant. Nu ma omor dupa cladirile moderne, asa ca nu pot spune prea multe despre el.

La plecarea din Germania am luat-o spre Austria, cu gandul sa trecem  Grossglockner, asa cum ne-am propus.

            Fiind zi de zambata, ne-am gandit ca nu vom avea probleme pe drum, adica ne gandeam ca nu va fi prea aglomerat.  Am plecat din Schellbronn dimineata pe la 7:30 si GPS-ul ne informa ca pe la 13:30 vom ajunge la Fusch, localitatea de unde intram pe Grossglockner.

            Frate, la 13.30 eram inca departe de Fusch. Cred ca a fost cel mai aglomerat drum pe care l-am facut in viata mea. Probabil ca, daca renuntam la autostrada si am fi luat-o pe drumuri obisnuite, am fi ajuns mult mai repede. Macar circulam cu 80/h, nu cu 20 si nu am fi avut atatea perioade in care sa stam efectiv pe loc.

            Nu stiu care este explicatia, cert este ca autostrada era plina ochi de masini, masini incarcate pana la refuz cu bagaje si persoane, care ori plecau in vacanta, ori se intorceau. In fine, am facut vreo 20 km in vreo 2 ore si 30 de minute, sau mai mult, pe o caldura si un soare ce ma batea exact in cap.

Pe la 15:30 am ajuns la Grossglockner si am inceput urcarea. Soseaua este excelenta. Poti urca cu orice fel de masina, chiar si cu autocarul. Privelistea este uimitoare.

            Muntele are 3798 m, dar drumul urca pana la 2504 m. Soseaua are 36 de curbe, dintre care multe in ac de par. Imi pare rau ca nu am putut face prea multe poze din cauza ca sotul meu are probleme cu altitudinea si presiunea, motiv pentru care nu prea am putut deschide geamul si nici nu ne-am putut opri sa cobor.

            Ne-am oprit doar in varf, la 2504 m, am coborat doar eu si fata, am facut cateva poze si-am plecat repede.  Senzatia pe care am simtit-o cand m-am dat jos din masina a fost destul de derutanta. Aveam impresia ca plutesc si ca ma ia o ameteala usoara.

Si de o parte si de cealalta a muntelui zonele sunt superbe, peisajele incantatoare. Ne-am petrecut noaptea in apropiere de Klagenfurt, intr-un hotel dragut de pe malul lacului Worthersee, de unde am plecat dimineata, la prima ora, spre tara.

Acum astept cu nerabdare urmatoarea escapada care va fi (normal) tot in Germania. Mai precis, la Berlin. Vor fi doar 3 zile, dar vor fi pline si frumoase.

Sa revin la Italia

Spuneam ca voi reveni cu locurile care mi-au placut cel mai mult in zona lacului Garda. In toate tarile in care am umblat sunt cateva locuri care-mi raman la suflet si unde revin mereu cu emotie.

            In Italia sunt indragostita de Masa Lubrense, pe coasta Amalfitana,  Dolcedo Lecchiore si Cinque Terre, pe coasta Liguria,  San Gimignano si Camigliano, in Toscana, Roma, normal, si acum am mai adaugat inca trei localitati pe lista. Lazise, Borghetto si Sirmione.

            Toate sunt localitati mici, cu case de piatra si obloane colorate la geamuri, cu strazi inguste pe care te pierzi si de care nu te mai saturi, pline de magazine de familie din care poti cumpara tot ce vrei, totul facut in casa sau la micile ferme private.

            La Sirmione am ajuns dimineata cand magazinele abia se deschideau si era o agitatie specific italiana peste tot.

            Orasul este de fapt o peninsula mica in lacul Garda, care a fost pe vremuri statiunea romanilor foarte bogati.

 Intrarea in micul orasel, de doar 4 km lungime,  se face trecand un pod vechi din piatra si prin “curtea” vechiului castel ce strajuieste localitatea.

            Sirmione este o statiune foarte cautata si destul de aglomerata vara. Pe strazile inguste abia te poti strecura printre turistii ce se plimba agale si, uneori, trebuie sa te opresti si sa te lipesti de cate un perete ca sa faci loc masinutelor ce aprovizioneaza magazinele, scuterelor si localnicilor in masini minuscule, localnici ce cred ca au o rabdare de fier sa mearga cu 10 km/h (sau mai putin) printre sutele de turisti.

Borghetto, localitatea care mi-a placut cel mai mult, este pe malul raului Mincio si nu are mai mult de 5.000 de locuitori. Prima cladire construita acolo a fost moara, in anul 1400, moara care mai exista si astazi si in jurul careia s-a ridicat localitatea.

Casele din piatra, cu obloane albastre, case pe sub care trece apa raului Mincio, sunt o incantare.

Borghetto este celebru pentru tortellini, mancarurile de peste, vin dar si tot felul de produse cosmetice, facute natural din plante si flori locale.

De acolo am cumparat cel mai fin si parfumat sapun de trandafir, lavanda si lamaie.

La Lazise am ajuns dupa o furtuna zdravana, furtuna care ne-a tinut cateva zeci de minute pe loc pentru ca daramase mai multi copaci pe sosea.

In piata centrala din Lazise, Piazza V. Emanuele,  toate magazinele, barurile si terasele fusesera pline de apa si toata lumea se chinuia sa faca curatenie.

            Cea mai veche parte a oraselului este inconjurata de zidurile construite in secolul XIV de familia Della Scala.

Strazile pietruite, foarte inguste, sunt pline de restaurante si cafenele, hoteluri si pensiuni. In Lazise, se zice, poti manca cel mai dulce peste si gasesti cel mai bun ulei de masline.

            Castelul care domina orasul, a fost construit prin secolul IX, ca o protectie impotriva invaziilor ungare.

Cam atat despre Italia, deocamdata. Probabil voi reveni in septembrie cu impresii despre Germania, partea de nord din Schwarzwald, despre Franta,  partea cu Alsacia si Lorena…si ce voi mai reusi sa vad in toata vacanta asta.

            Eu mi-am facut zeci de trasee, am notat zeci de puncte si obiective turistice, ne-am propus chiar, pentru intoarcere, sa trecem pe Grossglockner,  timp si dispozitie sa avem.