Impresii din Belgia

Am ajuns in Belgia pe o zi torida. Urmarisem toata vara prognoza meteo pentru regiunea respectiva, Namur, si ploua in fiecare zi, iar temperaturile nu treceau de 20 de grade. Ei, cand am ajuns noi, era un soare arzator si cel putin 35 de grade.

Ne-am gandit ca vom avea ceeasi soarta ca anul trecut in Germania, cand am stat cu limbile scoase vreo saptamana si noaptea era imposibil sa dormi.

Ne-am luat casutele in primire si ne-am grabit sa cautam un supermarket, pentru ca era vineri dupa amiaza si nu stiam exact ce program au magazinele in weekend.

Parcul de vacanta in care am stat doua saptamani se numeste Le Gaux si se afla in localitate Hastiere par dela, in apropiere de Dinant si Namur.

Domeniul este frumos, plin de verdeata,  foarte linistit si are 109 bungalow-uri. Rezervarile le-am facut pe bungalow.net, un site specializat pe parcuri si case de vacanta, in toata Europa, in special in Belgia si Olanda.

Tarifele sunt destul de mari, in comparatie cu TUI de exemplu, si conditiile n-as putea spune ca sunt mai bune. Cel putin nu in Belgia.

Pe ansamblu a fost un concediu reusit datorita faptului ca am fost un grup mare de prieteni, ne-am simtit bine impreuna si ne-am bucurat de fiecare moment, in special seara, cand ne intorceam de pe drumuri.

Mi-au placut din totdeauna vacantele de acest gen, in care nu esti limitat doar la o camera stramta de hotel, vacante in care poti sa-ti petreci seara pe terasa unei casute de vacanta, la un pahar de vin si unul de vorba, pana la ce ora vrei, in mijlocul naturii. Sunt cativa ani de cand procedam astfel, cel putin 7, si nu cred ca vom mai merge vreodata in vacanta clasica, la hotel, cu all inclusiv.

Trecand la subiect, Belgia nu m-a impresionat in mod deosebit. Adica, mi-a placut, dar nu m-a dat pe spate.

Se vede criza cu ochiul liber. Cel putin in zona in care am stat, am vazut multe magazine inchise, multe spatii scoase la vanzare sau inchiriere, multe case si apartamente cu afisul “de vanzare” in geam.

Una din casutele vecine cu a noastra era locuita de o belgianca, pe nume Caterina, somera de 2 ani. Din povestirile ei, a locuit in Bruxelles, a lucrat ani de zile intr-o fabrica de construit locomotive, a fost data in somaj si nu a mai reusit sa se descurce in capitala Belgiei.

A vandut apartamentul in care locuia si a cumparat aceasta casuta, cu 25 de mii de euro, unde se mutase impreuna cu catelul si pisica din doatare.

Spunea ca are ajutor de somaj 1.100 de euro dar, dupa ce plateste utilitati si alte angarale, nu-i mai ramane mare lucru.

Adevarul este ca Belgia este o tara scumpa. Prin comparatie cu Germania, de exemplu, as spune ca preturile sunt cam la dublu, poate chiar mai mult in unele cazuri. Tot Caterina ne povestea ca merge la cumparaturi in Franta, frontiera fiind cam la 10-15 km de Hastiere.

Am fost si noi intr-o zi, manati de dorinta de a face o aprovizionare cu bani ceva mai putini. Nu mi s-a parut prea mare diferenta la preturi. Poate un cent sau doi pe ici, pe colo. Dar daca pui la socoteala drumul si motorina, nu merita.

Pe ansamblu Belgia nu este o tara prea curata. E si plina de emigranti de tot felul, inclusiv de la noi, dar cei mai multi sunt arabi, indieni, africani si altii asemanatori.

Criza se vede si in drumuri. Belgia are o retea de autostrazi foarte mare, insa multe dintre ele nu s-au mai reparat de ceva vreme si sunt destul de neingrijite. In putine tari din Europa ma mai vazut balarii pe marginea autostrazii sau pe mijlocul ei.

Dar...sa nu fiu carcotasa. Sunt orase si locuri frumoase in Belgia, iar eu am vazut cateva dintre ele.

Am vizitat Namur, un oras vechi si cam cenusiu, mi s-a parut mie, dar care are si anumite zone frumoase. Poate mi s-a parut cenusiu din cauza ca primul lucru pe care l-am vazut a fost catedrala  St. Aubin's, destul de veche si de... cenusie. Dar, trebuie sa recunosc, mie nu-mi prea place stilul baroque si cred acesta este motivul.

Monumentul cel mai important din Namur este cetatea, sau Citadela Namur, o fortificatie destul de veche, inceputa prin secolul trei sau patru, la fel de cenusie ca si restul.

Totusi, sa nu fiu rautacioasa, am vazut si cladiri dragute, pe stradute mici din piatra cubica, insa, mirosul de urina de la fiecare colt si din fiecare gang, te face sa-ti treaca orice fel de chef.

Anvers, sau Antwerpen, are o piata centrala frumoasa, o gara superba si imensa, multe magazine cu diamante la niste preturi...de-ti sare caciuala din cap. Am facut un tur cu autobuzul turistic, pentru ca nu aveam prea mult timp la dispozitie si pentru ca era o caldura de te lesina, apoi am intrat in cateva magazine cu bijuterii. Frumoase, dar chiar n-am vazut nimic care sa-mi faca cu ochiul si de care sa ma indragostesc iremediabil.

In Bruxelles mai fusesem, asa ca ne-am dus doar sa cumparam ciocolata si sa dam un tur cu autobuzul turistic.

In vacanta aceasta am ajuns la concluzia ca autobuzele acestea sunt cel mai bun mijloc de a te deplasa si de a vedea cat mai multe intr-un timp scurt. Nu prea le-am folosit pe unde am tot umblat in vacantele noastre, insa anul acesta am facut-o din plin. Sunt bune cand nu ai chef sa mergi prea mult pe jos si cand obiectivele turistice pe care vrei sa le vezi, sunt la distante mari unul de altul.

Mi-a placut foarte, foarte mult Gent.  Este un oras superb, cu cladiri monumentale, cu poduri adevarate opere de arta si, desi era cam racoare si batea destul de tare vantul, am savurat fiecare coltisor din el. Da, Gent merita vazut si admirat, este superb.

La fel de frumos este si Tournai, un orasel mai mic a carui superba catedrala, Notre-Dame de Tournai, este in patrimoniul UNESCO.

Poate ca ar fi fost si mai frumos daca am fi mers in alta zi decat duminica, zi in care nu misca nimic prin Belgia, in special in oraselele micute. Totul este inchis si localitatile par pustii. Nu vezi tipenie pe strada, poate doar cate un batran ce-si plimba cainele.

Am vazut si Waterloo, unde a fost celebra batalie a lui Napoleon. Este de fapt un camp in mijlocul caruia este o movila (?) cu un leu in varf. Si nici macar nu am putut sa ne urcam pana la leu deoarece am ajuns acolo dupa ora 18.00 si era inchis.

Bineinteles ca am ajuns si la Brugge, pe care eram foarte curioasa sa-l vad deoarece toata lumea il compara cu Colmar.

Ei bine, nu se compara. Colmarul este de o mie, zece mii de ori mai frumos. Cel putin mie mi-a placut mult mai mult.

Brugge este frumos totusi. O mica Venetie a Belgiei, unde turistii se plimba entuziasmati cu barcile, sau iau masa si beau o bere la terasele de pe marginea canalelor.

Am ajuns si la Marea Nordului, la Blankenberge, intr-un apus superb, ce facea apa si nisipul alb sa para ireale, argintii.

Am vizitat si Luxemburg intr-o zi. Sunt cam 140 km de la Hastiere pana la Luxemburg si, daca tot eram in zona, ar fi fost pacat sa nu-l vizitam.

Diferenta nu este foarte mare intre Belgia si Luxemburg, doar ca acesta din urma este mult mai curat, ceva mai cochet si mai ingrijit.

Imi dau seama ca am fost destul de rautacioasa si cam carcotasa povestind despre Belgia si vacanta mea acolo. Chiar nu asta mi-a fost intentia. A fost inca un loc bifat, pe care am vrut sa-l vad, mi-am format o parere si unde, probabil, nu voi mai merge prea curand.

Am plecat din Belgia cu 3 zile mai devreme, pentru ca ne facusem rezervare la Dresda, pe care imi doream de multa vreme sa o vad.

Dupa ce am intrat in Germania, am avut “norocul” sa stam pe autostrada vreo trei ore si jumatate, intr-un loc, din cauza unui accident. Asa ca, chiar daca am plecat devreme din Belgia si pana la Dresda erau de parcurs doar vreo 790 km, am ajuns cand deja era intuneric si n-am mai reusit sa facem nimic in seara aceea, decat sa ne cazam si sa cautam in graba un loc unde sa mancam.

Dresda este un spectacol de frumusete si arta. Pacat ca nu am avut decat o zi la dispozitie si a trebuit, din nou, sa apelam la autobuzul turistic.

Merita mult mai multa atentie si mult mai multe zile petrecute acolo.

Ca sa nu uit, am avut rezervare la Aparthotel „Am Schloss”, chiar langa Frauenkirche. Am locuit in multe apartamente, in multe orase din diferite tari, insa acesta a fost cel mai frumos loc in care am putut sa stau.

Cam acestea ar fi, pe scurt,  impresiile din vacanta in Belgia. A trecut destul de multa vreme de cand m-am intors, dar pana acum n-am reusit sa-mi adun gandurile si sa le redau in scris.

Cinque Terre

Imi doream de multa vreme sa ajung la Cinque Terre. Inca din 2006, cand am fost la Lucca, dar nu ne-a mai ajuns timpul, pentru ca am stat doar o saptamana in zona.

Asa ca, dupa ce am terminat sejurul la Sorrento, am plecat spre La Spezia, unde ne rezervasem 2 camere la hotelul Albergo Venezia.

Pe traseu am facut o mica bucla spre Terni, in apropiere de Roma, unde eram asteptati de prietena unei prietene, casatorita de multi ani in Italia si care detine acolo o ferma superba.

Se ocupa de agroturism, are cateva camere de inchiriat, intr-o atmosfera cu adevarat italiana si comercializeaza produsele proprii, legume, fructe, ulei de masline, vin, dar si dulceata, branza, conserve...totul facut in casa.

Noi ne-am dus acolo pentru uleiul de masline, insa am cumparat si branza si vin, chiar si dulceata. Ferma se numeste Azienda Agricola Giubilei, iarlinkulesteacesta:

 http://www.casalemaratta.it/index.php

Hotelul din La Spezia era micut, dar dragut, curat si linistit, cu personal amabil si serviabil.

In prima seara ne-am invartit putin prin La Spezia, am cautat un magazin de bricolaj, pentru ca aveam nevoie de ceva anume, musai de provenienta italiana, si am mancat la o terasa in apropierea hotelului.

Insa, inainte sa coboram din hotel, am intarziat putin pentru ca, la un moment dat, am auzit o muzica de fanfara. M-am gandit ca e vreo festivitate locala, o sarbatoare ceva, insa mi-am dat seama ca suna exact ca la balurile si nuntile din satul bunicii mele.

M-am uitat pe geam si m-am lamurit urgent. Era ditai trupa de lautari, cu trompete si tromboane si faceau un zgomot infernal. Dupa culoarea pielii si muzica interpretata mi-am dat seama de unde proveneau...

Auzisem tot felul de lucruri despre La Spezia, cum ca ar fi un oras cam dubios si chiar periculos, datorita faptului ca este oras portuar si ajung acolo tot felul de personaje care mai de care mai dubioase.

Este intr-adevar plin de emigranti, in special arabi si indieni, sau asa ceva, dar n-as spune ca e chiar periculos.

Am plecat a doua zi spre Cinque Terre, cu trenul. Din gara am cumparat un bilet, care se numeste “Cinque Terre Card” si care costa, parca, 10 euro. Este valabil 24 de ore si cuprinde calatorii nelimintate cu trenul, la clasa a doua, intre La Spezia si Levanto, accesul in Parcul National Cinque Terre, intrarea pe "Via Dell’Amore", unde altfel platesti ceva mai mult, si ce alte servicii or mai fi pe acolo. De asemenea primesti si o harta a parcului si orarul trenurilor.

Folosirea trenului este, cred, cea mai avantajoasa posibilitate, pentru ca este ieftin, distanta dintre sate este foarte mica (daca mergi cu trenul, ca altfel…o sa povestesc despre asta), poti sa cobori si  urca din nou in tren de cate ori vrei.

Cu masina ar fi mult mai greu, pentru ca nu prea sunt parcari, sau sunt departe de satele respective, sunt destul de scumpe si, normal, nu prea gasesti locuri, sau nu gasesti deloc.

Ar mai fi varianta cu vaporasul, care iti ofera avantajul de a vedea satele de pe mare in toata splendoarea lor.  Cred ca imaginea cladirilor acelea viu colorate agatate de stanci este cu adevarat superba.

Cum spuneam, am luat trenul dimineata, cred ca in jur de ora 9-10 si am plecat spre Monterosso, care este ultima localitate din cele 5, privind dinspre La Spezia.

Ne-am zis ca e mai simplu asa. Coboram in ultimul sat, il vizitam, apoi luam trenul spre al doilea si tot asa pana ne retragem in La Spezia.

Stiam ca se poate merge si pe jos, pe niste poteci, ca distanta nu este foarte mare si ca nu se face prea mult timp, iar panorama ar fi superba. De asemenea stiam ca doar intre doua dintre sate drumul este foarte dificil si chiar daca nu este foarte lung, timpul de parcurs este destul de mare. Insa nici unul dintre noi nu a retinut care sunt cele doua sate pentru ca nu ne-a interesat prea mult. Hotararea noastra era sa mergem cu trenul si atat.

In fine, am ajuns la Monterosso, am coborat din tren impreuna cu alte zeci si zeci de turisti, de toate natiile, care isi facusera probabil exact aceleasi calcule ca si noi.

Localitatea este mica, pe malul marii, cocheta si plina de flori, cu case dragute, colorate si curate.

Am facut o tura pe faleza, am admirat marea ce avea mai multe nuante de albastru, apoi am intrat pe stradutele inguste, pline de turisti si am cascat putin gura pe la magazine, am cumparat ceva magneti si ne-am hotarat sa mergem in gara sa luam trenul spre Vernazza. Trenurile circula cam la 30 de minute.

Dar, cand sa ne indreptam spre gara, ne aruncam ochii asa...pe mare si vedem undeva in stanga noastra o localitate micuta si draguta, ce nu parea foarte departe. Cum stiam ca intre unele dintre cele 5 sate drumul este cam de 30-40 de minute pe jos, ne-am spus ca n-ar fi rau sa incepem cu putina miscare. Oricum era dimineata, era racoare, noi eram odihniti si puteam sa mergem cu trenul cand vom fi obosit deja si afara va fi mai cald.

Zis si facut. Am luat-o incetisor pe malul marii facand poze si admirand peisajul.

Doar ca incetul cu incetul am inceput sa ne indepartam de mare si sa urcam tot mai mult.

Si-am urcat, si-am urcat si iar am urcat...Ne-am catarat pe tot felul de “trepte” facute din pietre sau sapate in piatra, printre copaci de tot felul si tufe salbatice. Pantofii mei sport, noi nouti, de culoare neagra, au ajuns de un gri prafos, pantalonii la fel, iar soarele era din ce in ce mai agresiv.

Dupa vreo ora am inceput sa coboram, in aceleasi conditii de stabilitate precara. Ne intalneam cum multi oameni, de toate varstele, la fel de obositi si transpirati ca si noi, care veneau dinspre Vernazza.

Am intrebat la un moment dat niste tinere americance, foarte bine dispuse, daca mai era mult pana in urmatoarea localitate. Dupa raspunsul lor, care a sunat ceva de genul “ahaaaahaaaaa” ne-am dat seama ca am nimerit din prima traseul cel mai lung si cel mai dificil dintre 2 sate.

Am mai urcat si-am mai coborat de inca doua ori, la fel de greu si de abrupt, pe poteci din ce in ce mai inguste si mai salbatice. Deja nu-mi mai simteam picioarele si tricourile noastre incepusera sa aiba urme albe de la transpiratie.

Am plecat din Monterosso la 10.45 si am ajuns in Vernazza la 13.30, rosii ca racii si franti de oboseala.

E drept ca peisajele au fost de vis, marea se vedea superb de sus, dar nu cred ca as mai face vreodata traseul acela. Nu mai eram in stare sa fac nici doi pasi fara sa ma doara fiecare muschi si ma gandeam ca a doua zi nici nu vom mai putea sa ne dam jos din pat.

Ne-am asezat la o terasa si am ras pe nerasuflate cate o bere rece ca ghiata, apoi ne-am delectat cu o dorada la gratar, cu garnitura de spanac. Cel mai bun spanac mancat vreodata, cu toate ca eu eu nu sunt o fana a acestui fel de mancare.

Din Vernazza am luat trenul sa mergem spre a treia localitate, Corniglia. Prietena noastra ne-a anuntat, imediat dupa plecarea trenului, ca nu mai are chef de nicio vizita, in nicio localitate, pentru ca este prea obosita si nu mai e in stare sa faca niciun pas.

Noi eram hotarati sa nu renuntam, asa ca am lasat-o pe ea sa mearga mai departe, spre La Spezia si am coborat in Corniglia.

Am iesit din gara abia tarandu-ne, printr-un soare nemilos si am vazut undeva departe, o multime de oameni, cate mergeau cumva in zig-zag pe o stanca deasupra marii.

“Ce-o fi acolo?” zic eu.

N-a fost nevoie sa astept prea mult pana sa-mi dau seama, pentru ca pe langa noi au trecut 2 italieni, care tocmai discutau  ceea ce citisera intr-un ghid turistic despre Corniglia.

Mi-au atras atentia doar cuvintele: “sunt 382 de trepte pana in sat”.

Ne-am uiata unul la altul si am facut stanga imprejur spre gara.

Nici daca m-ar fi platit cineva nu urcam 382 de trepte. Eu abia mergeam pe loc drept.

Urma la rand Manarola, pe care am hotarat sa o sarim si sa mergem direct la Riomaggiore.

Din gara pana in sat am trecut printr-un tunel lung si racoros. Am urcat straduta principala, plina de magazine cu suveniruri si terase micute, pline de lume, apoi am coborat pe micuta plaja care era si loc de “parcare” pentru barcile localnicilor. Apoi ne-am intors la gara si am luat trenul spre La Spezia, tren ce era plin de oameni, galagiosi  si multumiti de vizita lor la Cinque Terre.

Presupun ca ei mersesera doar cu trenul, pentru ca erau foarte plini de viata si pantofii inca mai aveau culoarea naturala, in comparatie cu ei nostri care aveau culoarea prafului.

Probabil ca, in viitor, vom mai face o excursie in zona, ca sa vedem ca lumea ce e de vazut la Cinque Terre.

Sorrento, Coasta Amalfitana, Capri

In perioada 4-9 iunie au avut loc zilele europene, una din cele doua intalniri anuale ale AEC, organizate din nou de italieni, de data aceasta la Sorrento.

In Sorrento si pe Coasta Amalfitana am mai fost acum 2 sau 3 ani, dar iarna, de revelion. Trebuie sa povestesc odata si de acea experienta care mi-a placut foarte mult si de unde mi-au ramas amintiri frumoase.

Pe insula Capri am fost acum multa vreme, cred ca prin anul 2000, nu mai retin exact.  Imi aminteam doar ca acolo am baut cel mai bun cappuccino, la o terasa micuta din Anacapri.

Am plecat spre Italia cu masina, prin Serbia, Croatia si Slovenia. Am facut drumul asta de multe, foarte multe ori, asa ca sunt putin plictisita de el, insa este varianta cea mai scurta catre Italia, si nu numai.

Mereu facem o escala la Belgrad, unde avem si un hotel preferat, hotel Srbija, care nu este  iesit din comun, este cat se poate de normal si in stilul binecunoscut comunist, dar e foarte aproape de autostrada si are o bucatarie excelenta.

Sarbii in general au mancare foarte buna si sunt destul de amabili.

Bineinteles ca de data asta a trebuit sa facem si a doua escala, pana la Sorrento fiind nu mai putin de 2130 km, asa ca ne-am oprit la Florenta, unde am tras la un Ibis, de asemenea in apropierea autostrazii.

Am plecat din Florenta dimineata devreme. Aveam drum lung si trebuia sa facem si un ocol pe la aeroportul din Roma, sa o luam pe prietena noastra de la Iasi, care sosea in jur de ora 10.30-11.00.

I-am dat noului nostru GPS ca destitatie Sorrento, cu ocolire prin aeroportul Leonardo da Vinci (Fiumicino).

Acuma, nu stiu ce-o fi insemnand pentru GPS ocolire, dar ne-a plimbat de ne-a scos din minti.  Tuta, prietena, ajunsese de vreo ora in aeroport si noi inca eram blocati prin Roma, pentru ca GPS-ul nostru s-a gandit ca nu mai vazusem Roma de multa vreme si ne-a aratat-o in toata splendoarea. Am trecut prin toate punctele importante si pe toate stradutele inguste, aglomerate, pline de scutere si de turisti.

Am cautat GPS-ul de anul trecut si l-am pus in functiune. Era enervant ca vorbeau amandoua cucoanele alea  in acelasi timp, doar una zicea s-o luam la stanga si alta la dreapta.

Sotul ma intreba “unde o iau”?  Frate, zic, te hotarasti de care asculti si te tii de drumul respectiv. Am hotarat sa-l ascultam pe cel vechi si am avut dreptate. Ne-a scos din oras si am ajuns intr-un final la aeroport. Nu am inteles inca care a fost eroarea si de ce ne-a bagat musiu GPS prin Roma, cand putea foarte bine sa ne duca doar pe autostrada pana ala aeroport, insa nu ne-am mai batut capul si, dupa ce ne-au trecut nervii, am ajuns la concluzia ca a fost chiar frumos sa revedem Roma.

Sorrento l-am gasit la fel de insorit, animat, plin de portocali si lamai, chiar ca si copaci ornamentali pe margina strazilor.

Am fost cazati la Conca Park, care probabil se numeste asa din cauza tunelului, destul de lung, prin care trebuie sa urci spre receptie. Tunelul cu pricina e frumos amenajat, placat cu gresie si mozaic in culori calde, vitrine luminate difuz in care sunt expuse tot felul de produse pe care le poti cumpara de la receptie. De firma, normal.

Camera draguta,  incapatoare, cu o baie superba,  in stil italian. Balconul dadea spre gradina hotelului, plina de flori, si spre o parte din Coasta Sorrentina,  pe care stau agatate casele localnicilor, pana in cel mai indepartat varf.

Programul a fost destul de incarcat si obositor. In fiecare zi am avut cate ceva de facut asa ca ne trezeam de dimineata, pentru ca la ora 8.00 era plecarea spre destinatia din ziua respectiva si ne mai intorceam doar seara. Cina era la ora 21.00, un lucru care iar mi s-a parut destul de aiurea, era prea tarziu.

In una din zile am avut in program Capri.

Am coborat cu liftul in port, unde ne-am imbarcat pe vapor spre insula.

Inainte de asta am fost impartiti in grupuri, in functie de limba, ma rog, in functie de limba pe care o intelegeai cel mai bine. Asta pentru ca erau 3 ghizi, fiecare vorbind cate 2 limbi, in afara de italiana. Noi, romanii, am fost grupati cu spaniolii si englezii. Ghidul nostru era un tip tanar, foarte simpatic si huschit, cu cercei in ambele urechi si tot felul de inele curioase, tatuat, dar foarte bine informat si plin de povesti picante.

Din portul insulei Capri am luat acele autobuze mici-mici-mici, cu care am urcat pana in Anacapri.

Am vizitat vila San Michele si gradinile ce o inconjoara, vila in care a trait medicul si scriitorul suedez Axel Munthe, care la un moment dat a fost medicul personal al Reginei Victoria a Suediei.

Bineinteles ca Lucca, ghidul nostru, avea o poveste picanta despre cei doi, poveste in care se zice ca de fapt relatia lor a fost mai mult decat una medic-pacient si ca Regina venea destul de des sa locuiasca in vila San Michele, in special iarna.

Nu e de condamnat pentru ca peisajul este superb, gradina vilei este o minune plina de flori, pomi si tot felul de pasari cantatoare.

Insula e plina de turisti din toate colturile lumii. Vapoarele, vaporasele, barcile, fac un dute-vino permanent intre insula si Napoli, sau celelalte porturi din jur.

E o foiala destul de obositoare daca preferi altfel de vacante.

Peste tot sunt magazine si  tarabe cu limoncello, bomboane cu lamaie, prajituri cu lamaie, placinte cu lamaie, magneti cu lamai, tricouri cu lamai, ceramica cu...lamai si multa imbracaminte din in sau panza simpla. Toate cam scumpe.

Dupa masa de pranz, pe care am luat-o intr-un restaurant cu specific pescaresc, foarte rustic si foarte frumos, am urcat in micutele autobuze pentru a cobori din nou in port, de unde am luat un mic vapor pentru a da ocol insulei si pentru a trece pe la celebrele grote ale insulei.

Vaporasul ne-a costat 16 euro/persoana, pentru ca nu facea parte din programul initial.

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut mult. Capri se vede superb de pe mare, iar grotele iti taie rasuflarea. Cel putin Grotta Azzurra. Nicaieri nu cred ca am mai vazut o asa culoare de apa.

Ne-am intors la hotel spre seara, obositi si arsi de soare.

Urmatoarea zi am facut un tur al Coastei Amalfitane, cu opriri in Amalfi, Ravello si cu un tur al coastei facut cu vaporasul, ceea ce mi-a placut enorm.

Coasta Amalfitana se vede superb de pe vapor, sunt imagini pe care merita sa le vezi macar odata in viata.

In rest, aglomeratie mare, puzderie de masini si de turisti si soare cam necrutator in perioada asta.

Chiar daca in decembrie, cand am mai fost pe acolo, nu e chiar atat de multa vegetatie ca in iunie, e mai confortabil din punct de vedere al temperaturii.

In programul de vineri era Napoli si Pompeii, locuri in care mai fusesem de cateva ori, asa ca am preferat sa stam in Sorrento si sa facem turul magazinelor cu limoncello si alte produse specifice zonei, plus turul magazinelor cu bijuterii din coral, aur cu coral sau perle.

Vineri seara a avut loc seara festiva, pe terasa de la piscina hotelului, cu muzica traditionala napoletana si dansatori.

Una peste alta, a fost o saptamana reusita in care am mancat pe saturate paste, peste, paste, peste, paste, peste...un amanunt pe care uitasem sa-l mentionez.

Ah, uitasem, la hotel am dat peste un roman, care lucreaza acolo de vreo 7 ani. Pentru ca pana la receptie e ceva de mers, adica de urcat, prin tunelul de care spuneam la inceput, hotelul are doua masinute pentru bagaje si clienti. Nu chiar pentru toti clientii, cum ar fi cei de 20 de ani, de exemplu, insa bagajele sigur ti le cara pana la receptie. Pe una din aceste masinute lucreaza romanul de care spuneam, roman care s-a lipit de noi din prima clipa si care, la plecare, ne-a cadorisit cu o sacosa imensa plina cu lamai din gradina lui. Nu l-am putut refuza.

Am plecat din Sorrento sambata dimineata, in directia La Spezia, unde ne rezervasem 3 nopti, in dorinta de a vizita Cinque Terre, un loc pe care imi doream de multa vreme sa-l vad.

Curatenia de primavara

A inceput curatenia de primavra prin Bucuresti, curatenie care se face in acelasi stil dambovitean, deja consacrat.

Problema este ca nu se face peste tot, chiar si in stilul mentionat mai sus. Adica cea mai mare parte a fortelor sunt concentrate in centru, in jurul Guvernului, pe Kiseleff, pe la Arcul de Triumf, Aviatorilor...ma rog, zone “bune” cum se zice. La margine nema.

De fapt, sa nu fiu chiar rautacioasa, au fost si prin marginea sectorului cativa oameni de la curatenie, imediat dupa ce s-a topit zapada, au adunat mizeriile ramase in urma zapezii, si au fost multe rau, dupa care au uitat de zonele respective.

In rest s-au toaletat pomii, s-au adunat frunzele, s-a greblat si, normal, s-au plantat nelipsitele panselute ale minunatului sector in care locuiesc.

Bine, primarul nostru are o pasiune pentru panselute, dar de ce crede ca noi, cei care nu locuim in zonele “bune” ale sectorului unu, nu meritam o panseluta acolo? Sau de ce considera ca strazile noastre, alea mai marginase, nu merita maturate zilnic?

Noi nu platim aceleasi taxe si impozite ca si cei din zona “buna” a sectorului pe care il carmuieste de atatia ani?

Dimineata am vaut o faza de milioane, demna de un film cu prosti.

Eram la trecerea de pietoni de langa Guvern, asteptand culoarea verde. Pe partea cealalta statea un grup mare de oameni de la curatenie, nu mai stiu exact ce firma are contract cu sectorul 1, toti inarmati cu maturi, greble si ce mai au ei nevoie ca sa-si faca treaba.

Erau destul de veseli si galagiosi si spargeau seminte cu o dexteritate de invidiat.

Bineinteles, cojile zburau pe jos in voia cea buna. M-a umflat rasul. Cand am traversat strada, in locul in care statusera ei ara un covor  pestrit din coji de seminte, albe si negre, de floarea soarelui sau de dovleac, pentru ca fiecare sparge semintele pe care le prefera, nu?

Dar, probabil, considera ca daca ei fac curatenia in zona au si dreptul de a face mizerie, nu?

Sa plece iarna!

Deja simt ca nu mai rezist. M-am saturat de zapada, de ghetus, de ger, de vant si viscol, m-am saturat de iarna pana in gat.
Nu mai suport sa pun pe mine tot ce gasesc mai gros prin casa, nu mai suport caciula imensa pe care trebuie sa o port, nu mai suport sa merg incordata pana la ultima molecula, de frica sa nu cad, nu mai suport sa cobor scarile la metrou cu spaima ca s-ar putea sa alunec si sa ajung la capatul lor mai repede decat ar fi normal...
Daca va mai ninge mult n-o sa mai am unde da zapada. Deja, in fata casei, troianul facut din zapada adunata are vreo 2 m. Ma gandesc cu groaza ce-or face plantele de sub el.
Pomii au crengile imbracate in gheata de la ploaia de sambata. Mi-e mila de magnoliile mele care erau pline de boboci. Ma gandeam ca in primavara vor fi pline de flori. Cel mai mult ma ingrijoreaza Magnolia Grandiflora, care este de origine italiana si care nu stiu cum va suporta gerul de -20 de grade.
Noaptea trecuta n-am putut sa dorm din cauza vantului. Avea o viteza nebuna si facea un zgomot de filme horror. Dimineata am parcurs distanta de la metrou pana la birou in jumatate din timpul obisnuit. Asta din cauza vantului care-mi batea din spate si ma forta sa alerg. Nu ma gandeam decat ca voi prinde vreo bucatica de gheata sub talpa si-o sa ma duc de-a berbeleacu, dar nu ma puteam opri din alergat, atat de puternic era vantul.
Una din colegele de birou este blocata la domiciuliu inca de vineri. Problema este ca nu are curent electric, nu are apa si nici caldura. Locuieste intr-un sat la vreo 50 km de Bucuresti, unde lumea inca se mai incalzeste cu lemne si scot apa din fantana. Ei si-au facut put propriu, au Butan Gaz, dar daca nu ai curent, nu ai nimic.
M-a sunat dimineata sa-mi spuna ca nu poate ajunge si era inghetata bocna. Are in casa 2 grade. Au dat telefoane disperate dupa ajutoare, au plecat cei de BGS dupa ei, cu masini de teren si cu un plug, insa s-au impotmolit din cauza vantului care spulbera zapada si o aseaza fix in drum.
Ma gandeam sa o sun si sa-i spun sa mearga totusi pe la vecinii ce se incalzesc cu lemne, sa-i primeasca si pe ei doi in casa, pana se mai linisteste vremea asta oribila. Insa n-am sunat-o pentru ca imi spunea ca nu mai are baterie la telefon si nici nu au unde sa-l incarce si poate putinul de baterie pe care il mai au o sa le trebuiasca pentru altceva. Dar cred ca o sa se gandesca si ei la varianta cu vecinii.
Tocmai am auzit la radio ca s-a prelungit codul portocaliu de viscol pana pe 12 februarie. Clar nu mai rezist. cand aud vorbele astea imi vine sa plang.
Nu mi-a placut iarna niciodata, zapada nici atat, insa acum nu pot s-o sufar.